Valorificând traiectoria estetică şi polisemantică a marilor autori teatrali, Mihaela Panainte şi-a construit evoluţia artistică printr-o atitudine novatoare şi personalizată, prin care a restructurat ierarhiile teatrale depăşite de (post)modernitate, încadrându-se totodată în tradiţiile experimentale ale Şcolii regizorale de la Cluj.
Arta Mihaelei Panainte se concentrează pe esenţa condensată a metaforei teatrale. Rezultând dintr-o meditaţie aprofundată asupra fenomenului uman reflectat în teatru, arta regizorală a Mihaelei Panainte este caracterizată printr-o originalitate rară şi plină de semnificaţii discrete. Iona lui Marin Sorescu, pusă pe scena fostei mine de sare din Potaissa, s-a jucat într-un loc paradigmatic şi predestinat, ce conferă spaţiului o natură cvasisacrală prin care spectatorul avizat a avut posibilitatea să sondeze straturile profunde şi ascunse ale subconştientului uman şi individual, decriptabile datorită experimentului regizoral realizat de Mihaela Panainte. Poziţionată într-un mod constant între două lumi şi la o margine frontalieră, devenită prag de trecere şi punct de întâlnire a interferenţelor cultural-identitare, regizoarea Mihaela Panainte a fost sensibilizată în permanenţă de problematica alterităţii.
Clujul intercultural i-a oferit Mihaelei Panainte ocazia de a cunoaşte pe Celălalt intra muros. Şi cum (mai) niciodată nu suntem profeţi în ţara noastră, şi nici printre "ai noştri", primul mare debut pe o scenă consacrată a fost la Teatrul Maghiar din Cluj, cu spectacolul Cartea bătrânilor după poemul lui Domokos Szilágyi.
Fiind un act autentic de interculturalitate trăită, cu implicaţii ce depăşesc orizontul scrict al lumii teatrale, premiera spectacolului Cartea bătrânilor a fost dublată în dublu sens: pe lângă subtitrajul replicilor în limba română, a fost lansat şi volumului bilingv (român-maghiar) al autorului Domokos Szilágyi. În cazul acestei ridicări la păstrat a dublurilor, arta regizorală a Mihaelei Panainte s-a îmbogăţit cu o inovaţie tehnico-mentală de excepţie.
Cartea bătrânilor este o piesă cu o puternică dimensiune filozofică, în care cele două personaje (Bătrânul şi Alter Ego-ul) discută (într-o cadenţă numărată parcă de bătăile unui ceas ce anunţă sfârşitul) despre sensul omului pe pământ şi despre moarte.
Marea trecere este anunţată şi pregătită de şi prin cuvânt, vorbele personajelor fiind precis numărate. Cele 437 de replici (uneori chiar monosilabice) din Cartea bătrânilor transformă cuvântul într-o unitate de măsură a timpului, Cartea bătrânilor fiind scrisă de la început ca o Carte a vieţii: nimic nu este spus în plus, iar ceea ce urmează după încetarea Cuvântului devine tăcere de mormânt...
Spectatorul are posibilitatea de a observa preferinţa regizoarei pentru piesele cu o puternică încărcătură existenţială, precum şi pentru dilemele ontologice pe care le ridică dublul.
Într-o lectură psihanalitică conştientă, Mihaela Panainte îşi proiectează condiţa ei personală de soră-geamănă în creaţia artistică. Delir în doi sau Scaunele sunt două piese în care Doi-ul este personaj principal. Cele două personaje sunt construite într-un raport ombilical unul faţă de celălalt, ele neputând funcţiona unul în lipsa celuilalt.
În logica regizorală panainteană a lui Doi, Cartea bătrânilor reformulează rezultatul din matematicile experimentale axiomatice: Unu este egal cu unu plus unu. În spiritul acestei teoreme matematico-existenţiale, Bătrânul este acelaşi lucru cu Alter Ego-ul, iar dialogul celor doi se transformă, în acest fel, într-un monolog despre viaţă şi moarte.
Mihaela Panainte dă dovadă de o excelentă cunoaştere a ritualurilor funerare din lumea antică şi din cea românească arhaică, acestea fiind adaptate cu succes într-o concepţie regizorală postmodernă, unde citarea formelor şi formulelor ceremoniale capătă sensuri multiple, ironice sau tragice.
Scenografia, realizată de Carmencita Brojboiu, plasează locul de trecere dintre lumi într-un cadru oniric, în care lumina joacă un rol central. Potenţând impactul mesajului artistic al regizoarei Mihaela Panainte, coloana sonoră, realizată de Şerban Ursachi, poate fi apreciată de spectatorii familiarizaţi cu muzica contemporană. Compozitorul a interpretat sonor într-o manieră adecvată mesajele semantice polifone ale piesei.
Cei doi actori, Áron Dimény şi Ferenc Sinkó, au convertit într-un mod plastic şi convingător o piesă "prea maghiară" prin pesimismul ei, într-o piesă "mult prea umană" prin dimensiunile ei universale. Prin Cartea bătrânilor, în primă adaptare teatrală, regizoarea Mihaela Panainte şi-a făcut intrarea magistrală pe marea Scenă.
Cartea bătrânilor / Öregek könyve, după un poem de Domokos Szilágyi
Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Regia: Mihaela Panainte
Distribuţie: Áron Dimény, Ferenc Sinkó
Scenografie: Carmencita Brojboiu
Muzică: Şerban Ursachi