În spectacolul Suntem ultimii cinci din secţiunea 9G de la TNB totul se comprimă în tine. La Beckett, intersecţiile de lumini suntem noi. Evitând centrul, migrăm în culori, asemenea unor sihaştri în căutarea tăcerii absolute. Sunetele sustrase dintr-o magmă de instrumente parcă neinventate încă, se împletesc asemenea unor pulsuri sincronizate. Fiecare fiinţă cu pelerină, fiecare apariţie lipsită de identitate, este însoţită de propria muzică, de propria culoare. Absenţa unuia din acest pătrat, ne face să ne simţim goi, desprinşi de un nucleu hipnotic, de un dans ritualic, de care respiraţia noastră depinde. Dansul tribal ne întoarce la o primitivitate educată de limite geometrice. Reîntoarcerea la noi înşine se transformă într-o frică devoratoare. Dacă strângi ochii bine de tot, vei auzi, poate, acest strigăt metalic în ritmuri uitate. Strigătul celor cinci.
Continuăm să evităm sursa de energie, neatingându-ne niciodată. Noi, cei cinci, ne construim propriile traiectorii. Suntem stele sau lumini, planete sau fantome, umbre sau organe viscerale. Vă luăm pe toţi în culorile noastre şi vă potrivim paşii cu ai noştri. Privindu-ne, intraţi în interiorul vostru, plin de viermi sau de amintiri de care v-a fost teamă să vorbiţi. Dar aici puteţi fi voi, pentru că noi ştim cine sunteţi. Sunteţi noi.
Acum auziţi o voce abia trezită. Un ecou. O voce adormită, care învaţă cuvintele. Învaţă să vorbească. O voce care-şi reinventează trecutul şi care se reproiectează pe sine în fiecare, transcende, traversează lumi, stabileşte portaluri. Aici muzica care ne însoţeşte este electrizantă, halucinantă, vă face să închideţi ochii, pentru ca în spatele ochilor să daţi din nou de voi. Vedeţi culori sau pulsaţii. Oameni cu chipuri ciudate sau lumi pe care le-aţi ascuns dintotdeauna în voi. Vocile şi trăsăturile noastre vă sperie. Vă sperie, pentru că nu aţi îndrăznit niciodată să vă gândiţi cu adevărat la noi. V-a fost teamă să ne creaţi. Ne-aţi lăsat incompleţi, nedesăvârşiţi, nu ne-aţi învăţat să vorbim. Dar am ajuns aici. Şi e prea târziu. Am găsit crăpătura, care ne-a permis să ieşim la suprafaţă şi să vă vedem, în sfârşit, din afară. V-am întors interiorul pe dos. Şi vă doare. E bine.
Fiecare are pătratul lui. Sau toţi suntem în acelaşi pătrat. Un impuls şi ne trezim din nou la viaţă. Acum am uitat ce-i ăla cuvânt, nu ştim să vorbim. Ne trezim dintr-o epocă pierdută. Provenim dintr-un ou abandonat. Am depăşit starea embrionară şi am dat de lumina lumii. O lumină care doare. Am dat de pământ. Un pământ dur, care vrea să păşim, să ne găsim drumul, care ne vrea ai lui, ne vrea banali. Venim de departe, dintr-un timp abia născut, învăţăm să vă cunoaştem şi să ne cunoaştem împreună cu voi. Ne trezim şi ne întoarcem de unde am venit. Mereu la fel. Mereu uitând ce-i ăla zbor. Dorul sau poate amintirea civilizaţiei ne provoacă, ne face să renunţăm la primordialitate, la materia scorţoasă, sălbatică şi, totuşi, nealterată încă de forfota lumii. Vă privim şi suntem uşor uimiţi de frumuseţea voastră exotică. Vrem să fim ca voi, să vă semănăm, să ne împrietenim. Şi vă vedeţi în oglindă. Vă vedeţi. Şi sunteţi uimiţi că începem să fim la fel. Dar ne alungaţi. Ne întoarcem la cojile protectoare ale oului. Acolo nimeni nu vrea să copieze pe nimeni. Acolo viaţa se converteşte în tăcere.
Erupem. Suntem nişte grenade caraghioase, cu cearcăne şi amintiri furate. Explodăm de furie, de minciuni şi de prea multă viaţă. Concurăm. Încercăm să plutim, dar plutirea e doar vis. Aici am învăţat de la voi că a crede în vis e o nebunie. Am devenit urâţi şi plictisiţi. Ne vrem binele înapoi. Dansul şi dorinţa de întoarcere. Vrem să fim din nou aspiraţi de gaura neagră care ne-a propulsat lângă voi. Vă vorbim de temerile şi de eşecurile noastre. Dar nu ştim că vocile noastre se sincronizează şi vă acordează toate gândurile într-o pastă tristă şi respingătoare. Ne speriaţi. Râsetele voastre ne descompun, ne decojesc straturile de lumină şi devenim din ce în ce mai murdari de pământ, de paşii voştri. Ce ne-aţi făcut, strigaţi. Şi noi strigăm împreună cu voi. Nu, spuneţi. Şi noi spunem nu împreună cu voi. Vreţi să fugiţi, dar noi vă vom însoţi şi vă vom copia fiecare venă. Asta e.
Bună. Suntem fragmente incomplete şi neştiute din voi înşivă. Arătăm cam aşa. Fără chip. În culori. În robe. Fără ochi. Doar guri care şoptesc, care trădează. Trupuri amorţite trezite de o vibraţie. Chipuri sfâşiate, deformate. Doar voi.
