Tom Hanks nu mai are nevoie de prezentare. Toţi îi ştim filmele. De data aceasta, cu păr alb şi mustaţă, el se apropie cât e posibil de modelul real al pilotului Sullenberger, cel care se trezea în 2009, pe 15 ianuarie, că îşi pierdea ambele motoare ale avionului şi că ateriza pe râul Hudson la temperaturi mici. 155 de oameni la bord. Nicio victimă, niciun rănit, niciun dispărut. Datorită soluţiilor lui. Imaginile cu pasagerii înghesuiţi pe aripile avionului aşezat pe apă ca o libelulă uriaşă au făcut înconjurul planetei la toate calupurile de ştiri.
Filmele lui Clint Eastwood nu se ratează. Nici de public, nici de Oscar. Mai bun ca regizor în ultimii ani decât actor, puternicul cineast se hotărăşte să redea povestea dramatică în stilul său minimalist, cu surdină a emoţiilor cum îi place. Dacă nu ştii că el este regizorul, nici nu ai zice. Poate pentru faptul că e un scenarist tânăr în echipă care mai rupe ritmul.
Filmul începe direct din pregeneric cu accidentul, violent, dur, cu montaj care fixează de acum doza de tensiune. Şi cu direcţia de mers a poveştii, cu punctul de focalizare, de interes al regizorului. Zgomotul avionului străpungând aerul, ţipetele pasagerilor, alarmele şi ţiuiturile aparatelor confuze, replicile repetate aproape mecanic şi tare ale însoţitoarelor de bord (mai în vârstă decât te-ai aştepta), chipurile tuturor crispate de teamă. Nu, nu e vorba de acestea.
Eşti chiar curios cum va împacheta regizorul şi scenaristul povestea, cum îţi vor prezenta drama, din ce unghi, ce va prima mai mult. Necronologic, cu câteva flashback-uri nu neapărat necesare poveştii (scăldate în lumina de miere a istoriei) cât intensităţii emoţiei, filmul începe să ţi se ofere calm, lent. Înţelegi pe parcurs că Eastwood nu vrea să realizeze un film-catastrofă. Îţi arată, e drept, prăbuşirea, aterizarea forţată, în multe unghiuri şi detalii, din carlingă, din interiorul avionului, din exterior. Şi, ciudat, când impactul cu apa rece are loc, nu asta contează, nu pe asta se insistă să iasă performant, să fie efecte care să ia ochii.
Eastwood este mereu atent la mişcarea tectonică nu a pământului pe calcă personajele sale, ci aceea interioară, a fricilor, a luptelor eroilor puşi în cazuri excepţionale, la limită, în faţa unor decizii cruciale.
Filmele americane întotdeauna au excelat cu scene în sala de judecată, în prezentarea presei în fugă de senzaţional, impunându-şi puterea, încă din deceniul 3. Sala de acum este una de audiere, nu de proces. Cei care judecă fiecare gest, fiecare reacţie, fiecare gând al pilotului senior cu 42 de ani de experienţă de zbor şi ale copilotului lui nu glumesc. Sunt toţi experţi în aviaţie cu interese de apărat. Este o expertiză de zbor cât se poate de nudă, de seacă. Eastwood colorează toate aceste întâlniri din prezent în tonuri reci, albăstrii ca şi uniformele echipajului. Statice, serioase.
Separat de familie, fără drept de a mai profesa sau de a ţine legătura cu cei dragi, cel alintat Sully e singur cu aşteptările lui în camera de hotel. Regizorul lasă tăcerile să se audă. O poveste aridă aşadar, umplută cu mici detalii psihologice, cu picături de umor - i se dă aici lui Aaron Eckhart acest drept, un rol cumva pe contre-emploi, iar actorul este la locul potrivit, echilibrând balanţa cadrului.
Sigur, filmul stă pe umerii actorului principal, cel care trebuie să convingă în fiecare prim-plan, iar Tom Hanks are forţa, calmul să o facă, să placă, să te ia cu el.
Filmul reuşeşte să te ţină atent pe dramă, pe vârtejul de gânduri ale celui care reface la nesfârşit în minte orice gest în căutare de erori umane. Şi are sclipiri de intensă emoţie numai în discuţiile cu pasagerii, fiecare cu povestea lui.
New York-ul este actor important. Îl vezi acum din unghiuri neobişnuite, noi, bineînţeles frumoase, impresionante, dinspre râu, aerian printre zgârie-nori, larg, dar original. Filmul acesta cu o victorie iese ca premieră în preajma comemorării din 11 Septembrie. Vine cu reuşita lui să spele durerea unui oraş, să atenueze din drama din trecut, cu o promisiune de nou început. Filmul nu avea cum să fie altfel decât patriotic, puternic pro-oraşul iubit, pro-comunitate, cu mândria de a face parte dintr-un aşa întreg. Este twistul pe care îl accepţi, finalul energizant pe care îl aştepţi. Este altfel de populism decât la Capra, un filon nou de îmbărbătare, de uniune.
Concis şi clar, eroic fără să fie exaltat, filmul îşi face declaraţia de dragoste fără vorbe multe. Nu vă grăbiţi, aşteptaţi tot genericul de final, pentru că acolo apare adevăratul erou, căpitanul care a avut prezenţa de spirit şi rapiditatea reacţiilor ca să aleagă corect. Şi, fără să fie Bruce Willis, chiar să-i salveze pe toţi.