Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Magnificent Seven, The

Toţi pentru unul şi unul pentru toţi - The Magnificent Seven


Port.ro, septembrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A fost odată ca niciodată, demult tare, cam prin deceniul 5 al secolului trecut, într-o ţară foarte îndepărtată, Japonia, să zicem, un regizor de film vizionar care şi-a dorit să spună o poveste eroică despre tradiţiile ţării sale, în alb-negru. Aşa s-a născut Shichinin no samurai / Cei şapte samurai, filmul care l-a transformat pe Toshiro Mifune în vedetă.

Abia după aceea am văzut toţi capodopera maestrului Akira Kurosawa - Rashomon - şi iar, mult mai târziu, filmul de început, Yoidore tenshi / Îngerul beat. Filmul cu samurai primea Oscarul în 1955 pentru Cel Mai Bun Film Străin. Şi dovedea, chiar dacă eroii aveau kimono-uri şi săbii katana, că povestea putea să fie universală. Era acolo durere, tensiune şi un cod al onoarei care au impresionat.

Şi atât de tare le-a plăcut americanilor povestea, încât foarte repede, adică în 1960, deja au realizat şi ei o versiune a lor, cu personajele îmbrăcate de data aceasta patriotic în cowboy, cu pistoale, căluţi şi pălării, un western de frontieră violent, cu multe vedete, ce avea mai bun Hollywood-ul pe rol masculin. Filmul lui John Sturges reuşeşte şi el scene puternice şi dă fiecăruia partea leului, ca să strălucească în scene antologice. Fiecare actor şi toţi împreună în grup. Există şi aici un fior romantic şi o tânără care fură o îmbrăţişare.

Iată acum, povestea merge mai departe. După 56 de ani de la filmul american, o versiune nouă, cu tinere vedete pe val, o rescriere politically correct, un film de revendicare a istoriei, cum se poartă mai nou, o trecere color prin ambele versiuni din trecut. Cu accente noi şi diferenţe, mitic destul ca să îl facă viu şi cu suspans din plin ca să îi mulţumească pe toţi.

Filmul de acum se deschide amplu cu munţii impresionanţi din jur, cu un verde puternic al pantelor şi al văii, un color aproape strident, de cartolină. Intri greu în convenţie, dar înţelegi abia mai târziu de ce atâta accent pe frumuseţea şi plasticitatea peisajului din jur.

Regizorul de culoare Antoine Fuqua, cel care dăduse lovitura în 2001 cu o Zi de instrucţie aparte (reface acum tandemul de actori de acolo) nu lasă nimic la întâmplare. Sunt vremuri grele, ale începutului Vestului Sălbatic, clădirile lui sunt mai fragile, mai încropite, mai cu aer de decor decât în filmul din 1960. Acum nu este nimic din piatră în micile localităţi ale celor care s-au oprit aici. Nimic în afară de aceea a minei care pângăreşte, fură, alterează perfecţiunea naturii şi echilibrul din jur şi aceea a conacului cu coloane al bogătaşului care declanşează protestul, drama, personajul negativ al poveştii. Cumva neimportant şi neconvingător în afară de prim-planuri.

Sunt şi aici praf şi noroi (în stradă şi realist sub unghii cu trimiteri à la Sergio Leone), plus violenţă şi bărbaţi duri cu replici succinte cum existau şi în versiunile vechi. Nu mai este ploaia de la filmul japonez, însă gloanţele împart cadrul cu săgeţile trase de arc.

Sigur că există şi o tânără, însă de data aceasta ea mult mai activă şi mai bătăioasă, iar povestea romantică practic nu mai există, mult mai pudică aici, simple priviri şi câteva replici în locul îmbrăţişărilor şi săruturilor de bun-rămas. I se dăruieşte o ţinută sexy, o rochie decoltată pe model mexican, departe de decenţa celor istorice. Această tânără Haley Bennett, cu chipul mix între Jennifer Lawrence şi Cate Blanchett, cu care regizorul a lucrat şi la Equalizer, de viitor.

Însă nu aceasta este marea găselniţă, marea noutate a filmului acesta ambiţios, care vrea să fie şi la zi şi altfel. Păstrează ca omagiu, cum trebuie şi cum se face, câteva rezolvări şi, mai ales, tema muzicală din filmul vechi din 1960 a maestrului Elmer Bernstein. Însă schimbă abordarea şi personajele, modul lor de reacţie. De data aceasta există o recompensă în bani pentru acţiunea celor strânşi în echipă ciudată. "Omul negru" care îi adună pe toţi, care ştie să îi convingă şi să îi impulsioneze să meargă la o adică spre moarte sigură, aşa cum în trecut era Yul Brynner, este acum un afro-american, cel care străbate mândru şi neclintit strada, sub protecţia unei funcţii oficiale, adică respectata vedetă Denzel Washington care face să strălucească fiecare cadru sau prim-plan. E ciudat, dar intri în convenţie.

Se păstrează ţigaretele din trecut, dar acum sunt mai multe, de diferite feluri, à la Leone mai degrabă aici. Sunt cai splendizi şi pălării, pentru că filmul de acum are grijă de costume şi recuzită. Este o vreme a începuturilor, când America, pământ al făgăduinţei, îi aduna de peste tot pe doritorii de o viaţă liberă, mai bună.

Echipa 2016 este formată şi dintr-un mexican, este luat de pe drum un indian tânăr comanche, există un asiatic care se descurcă bine cu obiectele ascuţite (ni se explică că ai lui vin ca lucrători pentru liniile de cale ferată). Există şi un irlandez (cum să nu existe?), adică Chris Pratt cu partea lui de umor. Sunt cei care au trăit şi îndurat istoria, cei care contează, cei pe care Fuqua îi pune în prim-plan.

Sunt actori cărora li se dă voie să-şi demonstreze forţa şi carisma - şi Ethan Hawke şi Byung-hun Lee. Însă de departe cel care merită aplaudat şi premiat pentru rolul de aici, pe contre-emploi, bine ascuns sub barbă şi accent, este Vincent D'Onofrio care fură deseori cadrul, ca un Orson Welles. Ne-a plăcut în serialul TV, dar aici e savuros, bine la locul lui.

Fuqua nu se grăbeşte să monteze alert povestea, îi lasă timpi de relaxare şi respiro, se foloseşte de canionul de cretă ca în westernurile lui John Ford, luându-l deseori în cadrele largi drept partener de joc. Iar în scenele de acţiune, cele fizice din strada principală, umple cadrul cu personaje, vii sau moarte, cu montaj din unghiuri diferite, împuşcături coregrafiate aidoma celor din zilele bune ale lui John Woo. Cu atacuri în linie dreaptă cum se practică de la Atacul cavaleriei uşoare încoace. Umple ochii cu câmpia aşteptând cuminte în vară, cu valea verde şi mănoasă, frunzele umed verde în cadre aproape poetice, totul scăldat în lumina portocalie a asfinţitului. El vorbeşte despre supravieţuire şi rezistenţă, despre legea junglei şi despre credinţă, nu neapărat religioasă, chiar dacă pune biserica în prim-plan. Muzica amplă ajută.

Regizorul îşi trimite personajele direct în legendă, localnicii onorându-le memoria, fără cinismul din trecut al celor care îşi vedeau de viaţă.

Filmul te prinde treptat, pe nepregătite, te ţine prins în scenele de luptă. "Să fiu în lupta aceasta, alături de oameni pe care îi respect"....

Un remake cu momentele lui reuşite, o încercare, un omagiu. Interesant. Rămâne ca timpul să dovedească dacă avem aici sau nu un clasic.




 Toate articolele despre Magnificent Seven, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer