Premiul PENTRU LITERATURĂ acordat lui Bob Dylan, personalitate covârşitoare a muzicii secolului XX şi nu numai (iată-l viu şi actual de peste 50 de ani în memoria generaţiilor de melomani!), ne trimite aşadar la SINCRETISMUL ORIGINAR AL POEZIEI, căci lirismul, lirica se trag semantic din instrumentul divinului Orfeu. Versul, ca figură de sine repetată, explică originile melodice ale lirismului. La baza sistemului metric şi ritmic se află aşadar Cântul, acordurile lirei orfice. Sistemul metric şi ritmic datează din antichitate, din poezia elină, preluat apoi de poeţii latini şi transmis astfel până în zilele noastre.
Acest Nobel ne absolvă parcă de fatala, "prelungă ezitare între sunet şi sens" de care vorbea Paul Valéry definind poezia prin aspectul ei prozodic, căci frazele poetice se nasc din ritm şi n-au altă realitate decât aceea pe care le-o conferă modulaţiile vocii poetului. Ritmul creează sens; ajunse în unda ritmică, vocabulele poeziei se atrag sau se resping după misterioase legi ale unei armonii înnăscute; fără partitură, ele se aşază în acorduri verbale noi, uimitoare, neaşteptate. Semnul regal al vocaţiei de poet reprezintă tocmai această, recognoscibilă de la prima lectură, armonizare lăuntrică a versului, această dublă eufonie: cantitativă, numită şi euritmie şi calitativă (armoniile imitative, simbolismul fonetic). Este ceea ce s-a numit ORFISM. Ca şi cum cuvântul, în sens bachelardian, ca text, adică ţesătură de cuvinte, ar duce cu sine nostalgia platoniciană a unei anamnezis a muzicii congenere lui. Mi-amintesc aici de Ortega Y Gasset care, în cartea sa despre Don Quijote, cita din Biblie: "benefac loco illi quo natus est" (binecuvântează acest loc în care te-ai născut) căci tot Platon ne învaţă că misiunea oricărei culturi e "să salveze aparenţele". Metrul şi ritmul asta şi fac acestui fenomen, acestei "aparenţe", atât de preţuită de noi, ce se numeşte poezie.
La fel stăm şi cu aşa zisa "poezie populară" ce n-a fost niciodată destinată paginii de carte, ci performării ei, adică exteriorizării ei melodice, faptului de a fi cântată. Cine e familiarizat cu cântecul popular ştie că un halou, o "memorie" melodică inaudibilă însoţeşte textul acestuia pus în pagină de carte. Ca o înfiorare de valuri stinse, ea rezidă în acele accente neobişnuite ale cuvintelor ce ţin de accentul melodic şi nu de cel al normei gramaticale curente, în silaba de lungire a rândului melodic pentru adecvarea ritmului...
Toate acestea nu diminuează sau afectează însă frumuseţea, scânteia de geniu a poeziei populare destinată lecturii pe care un poet ca Lucian Blaga a ştiut s-o extragă într-o personală, aş spune cu caracter idiosincratic, pro domo, culegere a sa de folclor for the happy few şi pentru uzul poeţilor în genere.
De aici încolo, în epoca fastă a videoclipurilor, vom fi mai bogaţi cu o satisfacţie în plus: Îl vom "citi" pe Bob Dylan auzindu-l cântând. Îi vom memora textul, aşa numitele lyrics, cu melosul şi vocea lui în ureche. Şi Simon şi Leonard Cohen se pot bucura. E, într-un fel, şi Nobelul lor.
Ceea ce spunea Elena Văcărescu despre Eminescu al nostru i se potriveşte într-un fel şi lui Bob Dylan, poetica sa ţinând de inspiraţia celui a cărui memorie îi stă şi în falange, precum a psalmistului Dosoftei:
"... De te-aş uita ţară sfântă,
Atuncea să-mi vie smântă
ŞI DIREAPTA MEA SĂ UITE
A SCHIMBA VIERS ÎN LĂUTE,
Şi să mi să prinză limba
De gingini jelindu-mi scârba!"
Atuncea să-mi vie smântă
ŞI DIREAPTA MEA SĂ UITE
A SCHIMBA VIERS ÎN LĂUTE,
Şi să mi să prinză limba
De gingini jelindu-mi scârba!"
"Alte legi stăpânesc lumea lirismului poetic şi muzical. Sunt legi despotice şi simple, revelate sensibilităţii noastre, dar nedefinite pentru inteligenţă. Aşa se explică de ce marii lirici rămân intraductibili." Între poezia lui Bob Dylan şi limba engleză există afinităţi aşa de strânse, încât a încerca să le desfacem una de alta traducând înseamnă aproape un sacrilegiu. Fie-mi iertată şi mie această felix culpa şi pia fraus totodată.
Va veni vremea, şi uite a venit, să-i învăţăm lui Bob Dylan, de dragul lui, temeinic limba, acest idiom universal al limbii engleze precum o latină a secolului nostru, şi să-l citim în limba lui. Căci poezia lui Bob Dylan poartă cu sine inflexiunile senzuale ale englezei americane a vocii lui şi memoria falangelor lui. O voce care se "rescrie" pe sine în timp căci Blowing in the Wind, cântat după 20 de ani, nu mai e cel din 1963... E aproape alt cântec, pe care parcă anii, ofensele şi provocările timpului, l-au rescris borgesian cu o distanţare de sine ironică postmodernă, mai puţin sentimental şi mai dur.
Interogaţiilor lui privind răul lumii în care trăim (există poeţi tocmai fiindcă lumea asta nu-i nici pe departe perfectă!) le răspunde însă acelaşi Eclesiast în cuvinte care se pierd şi ele ca o "suflare în vânt"... dar, nota bene! acum cu un cercel la ureche.
2. A doua "lecţie" ţine de intenţia reparatorie a Academiei Nobel care nu a premiat în 115 ani decât un singur poet de dincolo de Atlantic, şi acela anglo-american, pe T. S. Eliot, Robert Frost fiind uitat. Intenţia reparatorie de care vorbeam este însă una mult mai generoasă şi cu bătaie mai lungă. Prin premierea lui Bob Dylan, Nobelul onorează cu un tribute vrednic de etimologia numelui descoperitorului dinamitei, marea poezie americană, memoria lui Emily Dickinson şi, în primul rând, a lui Walt Whitman, centrul canonului poetic american după Harold Bloom, "eroul" entuziasmului lui Borges, copleşitor prin patosul liric grandios, vizionar, profetic şi totodată apocaliptic, cu acea insolită celebrare şi angoasă a sinelui din Cântec despre mine însumi, un poet care este în sens poetic America, cea din străfunduri şi nepieritoare, precursor el însuşi al lui Allan Ginsberg şi, în primul rând, al lui Bob Dylan.
***
Ce grozavă ploaia care va veni... (A Hard Rain's A-Gonna Fall)
Fiecare vers din poemul acesta e de fapt începutul unui nou cântec. Dar când l-am scris, m-am gândit că nu voi trăi atât de mult ca să scriu toate aceste cântece, aşa că am pus tot ce-am putut în unul singur. (Bob Dylan)
- Fiu cu ochi albaştri, unde-ai fost anume,
Unde-ai fost în lume, dragul tatei, spune?
- Căţăratu-m-am pe coama a doişpe munţi în ceaţă,
Am luat-o alene pe şase sucite şosele fără nicio povaţă,
Am făcut popas în inima a şapte triste păduri,
Am înfruntat o duzină de moarte oceane şi mii
De mile, o vai, hoinări 'n ale cimitirelor guri,
Şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă va fi,
Ce grozavă ploaia care va veni.
- Tu, băiatul tatei, spune-mi, ce-au văzut
Ochii tăi albaştri pe unde-au trecut?
- Am văzut nou născut ce feroce lupoaice-nconjór,
Am văzut străzi de diamant, dar pe nimeni trecător,
Am văzut ramură neagră cu sângele-n praf picurând,
Am văzut bărbaţi ticsiţi în odăi 'nsângerate ciocane târând,
Am văzut alba scară ce va fi potopită de ape-n curând,
Am văzut mii de guri ce vorbeau văduvite de limbi,
Am văzut arme de foc şi tăioase în mâini de copii,
Şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă va fi,
Ce grozavă ploaia care va veni.
- Fiu cu ochi albaştri, ce-ai auzit oare
Din tot ce se-aude-n lumea asta mare?
- Am auzit tunet bubuind-mi timpanul aşa, pe negândite,
Am auzit mugind al mării urcuş lumea-ntreagă să-nghită,
Am auzit bătând cu mâinile-n flăcări toboşari o sută,
Am auzit mii de şoapte ce nimeni nu le-aude,
Am auzit omul ce moare de foame în timp ce lumea râde,
Am auzit sângele poetului mort prin rigolă curgând,
Am auzit clownul plângând pe-o alee de gând,
Şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă va fi,
Ce grozavă ploaia care va veni.
- Fiu cu ochi albaştri, ce-ai mai întâlnit
Cât hălăduit-ai, fiule iubit?
- Am întâlnit lângă poneiul mort copilul tăcând,
Am întâlnit bărbat alb câine negru în lesă plimbând,
Am întâlnit o femeie tânără al cărei corp ardea,
Am întâlnit o fată cu un curcubeu ce mi-l oferea,
Am întâlnit un bărbat care fusese rănit din iubire cândva,
Şi un alt bărbat rănit de tăişul urii ce-l urmări.
Şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă va fi,
Ce grozavă ploaia care va veni.
- Fiu cu ochi albaştri, ce vei face-ndat',
Ce vei face-acuma, scumpul meu băiat?
- Mă voi retrage 'nainte ca ploaia să-nceapă-a cădea,
Mă voi duce-n adâncul pădurii şi-n mai adânc voi intra,
Unde oamenii-s mulţi şi-s toţi cu mâinile goale,
Unde cocoloaşe de-otravă-i inund' ca o mare,
Unde casa mamei din vale se face jilávă-nchisoare,
Unde faţa călăului e totdeauna bine ascunsă,
Unde foamea-i un lucru urât şi sufletul de nimeni ştiut,
Unde culoarea e neagră şi unde număru-i nul...
Şi toate le-oi gândi, le-oi povesti, le-oi zice, le-oi respira,
Lumină din munte,-n sufletele toate le voi reflecta,
Voi sta apoi pe ocean pân' voi simţi că m-afund,
Dar îmi voi şti eu cântecul bine 'nainte de-a începe să-l cânt,
Şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă, şi ce grozavă va fi,
Ce grozavă ploaia care va veni.
(Tălmăcire Dan Sebastian Buciumeanu)