Patriarhul familiei Borgen este menit să reprezinte fundamentele religioase îmbătrânite odată cu trecerea timpului, dilemele fiind înlocuite cu certitudini şi împănate cu un oarecare sentiment al culpabilităţii. Fiul cel mare, Mikkel, este un pragmatic fără credinţă, dar în acelaşi timp un soţ iubitor. Acesta, mai mult decât orice, îşi doreşte un băiat. Soţia sa, care i-a dăruit deja două fetiţe, este însărcinată, spre marea bucurie a familiei. Fiul cel mic, Anders, nu înţelege ce înseamnă a-ţi pune problema raportării la divinitate şi, după cum îl descrie tatăl său, este uşor influenţabil. Religiozitatea pentru el vine ca un dat, familia sa fiind activă în parohia locală. Pentru Johannes, fiul mijlociu, religiosul a fost o chemare. El a studiat teologia, primind tot sprijinul din partea tatălui său, dar s-a lăsat consumat de dilemele morale şi contradicţiile din opera lui Søren Kierkegaard, iar acum realitatea i se arată distorsionată, se crede Hristos şi se comportă ca atare.
Atmosfera este deci una post-kierkegaardiană, iar personajele reprezintă diversele stadii ale maturizării psiho-sociale. Urmărim în fiecare dezvoltarea sentimentului angst-ului, a fricii şi a cutremurării individului în faţa propriului destin. Conflictul principal gravitează în jurul naturii "miracolului" (prezentat în mai multe forme).
Anders este îndrăgostit de fata unui croitor, care e liderul unei grupări religioase, tot de sorginte creştină, dar diferită şi aflată în conflict cu aceea a familiei Borgen. Căsătoria pare de la început imposibilă.
O altă ipostază familială ne e relevată atunci când se discută situaţia mentală precară a fiului mijlociu, cel care colindă încăperile aprinzând lumânări pentru a "arăta întunericului lumina Sa." Despre el, Mikkel îi spune soţiei sale, Inger, că recăpătarea sinelui iese din discuţie. Ea pronunţă cuvântul "miracol", dar de fapt semnifică imanenţa binelui, mai mult decât o intervenţie directă a divinităţii. Îşi ia asupra ei misiunea de a-l îmbuna pe tatăl familiei. Inger se remarcă prin capacitatea de a fi un catalizator al bunei intenţii. Raportarea ei la "miracol" devine clară. "Miracolul", pentru ea, se realizează, de la idee la acţiune, de către oameni. Divinitatea s-ar dezvălui prin intervenţii pe care omul nici nu le-ar bănui.
Această viziune primeşte o nouă interpretare prin vorbele noului pastor al comunităţii. Viziunea sa progresistă nu-i neagă divinităţii capacitatea de a săvârşi acte miraculoase, ci îi interzice a interveni direct în vieţile oamenilor, pentru că astfel "s-ar acţiona împotriva legilor naturii", fapt ce nu se poate întâmpla.
Pe tot parcursul filmului se poate remarca filonul profund teatral al abordării. Mijloacele cinematografice par a veni numai în completarea procedeelor teatrale. Filmul se compune dintr-o succesiune de dialoguri şi monologuri tratând diverse idei filosofice (sau teologice). Acţiunea propriu-zisă este limitată. Aparatul circulă necontenit printre aceleaşi interioare sobre, urmărind mereu câte un personaj.
Spre deosebire de La Passion de Jeanne d'Arc (1928), unde Dryer folosea mijloacele încadraturii filmice şi ritmuri vizuale obţinute prin montaj, moşteniri ale şcolii sovietice (care încerca o desprindere de tot ceea ce înseamnă teatralitate), în Ordet se remarcă o potolire a angrenajului. Dryer trece la polul opus, preferând să nu taie deloc. El împarte povestea în episoade cvasi-contigue şi filmează totul printr-o deplasare lentă a aparatului.
Funcţia acestor glisări lente poate fi speculată de la o secvenţă la alta. Spre exemplu, într-unul dintre primele cadre ale filmului, aparatul se mişcă circular, sărind de la un personaj la altul, totul într-o coregrafie minuţioasă. Fiul cel mijlociu ieşise din casă şi se aventurase pe colinele din împrejurimi, iar modalitatea aleasă pentru a decupa secvenţa, în care restul membrilor familiei sunt treziţi şi iau la cunoştinţă acest lucru, spune multe despre atmosfera din fermă. Ei se mişcă mecanic, unul aproape că îi determină mişcarea celuilalt şi, implicit, pe a aparatului. Interconectivitatea aceasta face ca nucleul să pară unul strâns şi funcţional, dar poate să şi ascundă dezordinea ce va veni în acest mecanism familial. Fiul mijlociu devine, dintr-un anumit punct de vedere, şi iniţiator al mişcării, dar şi rotiţa stricată din asamblaj.
O altă glisare, de data aceasta repetată printr-o pendulare între membrii familiei, e folosită în secvenţa în care fiul cel mic îţi mărturiseşte intenţiile lui Mikkel şi soţiei lui. Aparatul pleacă dintr-o parte a bucătăriei, cea în care se află cei doi, parcurge un spaţiu aproape gol şi ajunge la scaunul pe care stă Anders, apoi străbate în sens invers drumul şi tot aşa de câteva ori pe parcursul discuţiei în contradictoriu. La finalul ei, cel mic intră în cadru lângă ceilalţi doi şi aparatul e obligat să-şi păstreze poziţia.
Aceste coregrafii ale actorilor cuplate cu mişcarea lentă, hipnotică a aparatului, dau cadrelor un simţământ aparte prin efectul pe care planul secvenţă îl determină în privitor. Nedislocând spaţial membrii conversaţiilor, buna receptare e pusă în slujba capacităţii spectatorului de a se orienta. Ca la teatru, sentimentul autenticităţii este dat de receptarea egală (sau egalizată) a timpului prezentat: atunci când timpul de pe scenă (sau ecran) echivalează cu timpul celui care priveşte din sală. Însă se poate merge şi în sensul opus, folosind aceleaşi mijloace. Lumea acestui film nu pare menită să echivaleze cu realitatea. Şi deci nu putem trata această abordare strict în cheia unui demers de apropiere a realului, ci dimpotrivă, ea e folosită pentru a imagina o cvasi-realitate, a cărui menire e pur şi simplu să suporte teza "miraculosului", cum doar un mediu ficţional o poate face.