Garden State este un film de anul trecut, care la noi a trecut neobservat, de Crăciun. El e acum disponibil pe DVD. E un film de văzut – trist, vesel, adevărat – în genul lui Pieces of April / Cină cu bucluc de Peter Hedges. Unul dintre filmele care nu-şi aleg o temă mare, dar care reuşesc să spună o grămadă de lucruri, toate sincere. Producţia reprezintă debutul în lungmetraj al actorului Zach Braff. Acesta a scris şi scenariul, deţinînd şi rolul principal, alături de Natalie Portman şi Peter Sarsgaard.
Andrew Largeman e un tînăr actor necunoscut, care se întoarce după nouă ani acasă, pentru a lua parte la înmormîntarea mamei sale. Tatăl lui, psihiatru, l-a îndopat ani de zile cu medicamente, pentru că atunci cînd era mic, Andrew a împins-o pe mama lui nevrotică pe scări, iar aceasta a ajuns în scaunul cu rotile. Mama s-a sinucis acum, înecîndu-se spectaculos în baia pe care de dinainte a aranjat-o după cele mai bune reviste de interioare. Tatăl lui Andrew (interpretat foarte bine de Ian Holm, departe de savanţii lui scrîntiţi) e un individ scorţos şi dificil, pe care meseria de psihiatru l-a făcut şi mai „nedigerabil". Revenit acasă, Andrew se întîlneşte cu prieteni şi cunoscuţi. Unul sapă morminte în cimitir. Altul face pe cavalerul în armură la un fast-food. Altul a devenit din drogat poliţist. Cu toţii îşi petrec timpul fumînd un joint, bînd şi distrîndu-se cu fetele. Andrew nu e neapărat nefericit, e mai degrabă abulic, în zona aia în care nu prea ştii ce simţi, dar ştii că nu ai de unde să apuci lucrurile. Norocul lui e să dea peste Sam, o fată mitomană (Natalie Portman), cam scrîntită şi ea, dar caldă şi plină de viaţă.
Zach Braff e departe de a eşua în intenţia lui de a-ţi da impresia de viaţă pe bune, în care lucrurile au părţi şi aşa, şi aşa, în care gesturile sînt uneori şui, în care dramele se ascund sub capete de aţă. El abordează cele patru zile petrecute de Andrew în cel mai natural mod. Filmul începe cu întoarcerea acasă şi continuă, ca un drum la întîmplare, cu diversele persoane pe care Andrew le întîlneşte. De la unul trecem la altul şi la altul, apoi Andrew se vede cu săpătorul de morminte, Mark, după care o cunoaşte pe Sam şi începe să se vadă cu ea.
Această geografie devine evidentă cînd Andrew, Sam şi Mark ajung la arcă. Filmul se numea iniţial Large's Ark. Arca e punctul final al călătoriei de patru zile a lui Andrew. La ea se termină căutările, caruselul întîlnirilor, divagaţiile. În arcă (un iaht modificat) locuiesc un cuplu şi copilul acestuia – o familie care are tot ce-i trebuie ca să fie fericită, adică se are pe sine. Aici intervine momentul de care Andrew avea nevoie ca să se recupereze de pe unde era şi să-şi dea seama că s-ar putea să fie bine. Secvenţa finală în care Andrew şi Sam îşi iau la revedere în aeroport, iar Sam varsă lacrimi grele, pentru că simte că Andrew nu s-ar mai întoarce, deşi el îi spune că i-a schimbat viaţa şi că o să se întoarcă, e chiar emoţionantă.
Sînt conştientă, ce descriu eu aici poate părea kitchios, dar filmul nu e deloc aşa. Are multă căldură şi te face să te regăseşti în el chiar dacă n-ai trecut prin aceleaşi chestii. E un bildungsroman lipsit de orice fel de emfază ori de teoretizare, dar cu delicateţea de a nu numi lucrurile care nu se lasă numite. Braff a înţeles bine că nu trebuie să-l pui pe erou să proclame: „Am o criză. Nu mi-e bine" etc, nici că ar trebui să-l pui să se uite în gol. Filmul curge normal, ca o vizită acasă după multă vreme, o vizită în care eviţi să discuţi chestiile ce ar trebui discutate cu membrii familiei (pentru că ar însemna să distrugi un eşafodaj de minciuni vechi de ani buni), în care îţi vine să te arăţi aşa cum eşti unor oameni pe care abia i-ai cunoscut, în care cei ce ţin la tine te citesc fără să li te confesezi. Cu toate astea, Garden State are inteligenţa de a spune mai mult decît arată şi de a face din momentele de melodramă nişte acroşeuri către viaţa adevărată. Un film de pus pe rană.