La trei ani distanţă, în 1980, apărea episodul V, The Empire Strikes Back - considerat cel mai bun -, iar în 1983, Return of the Jedi, cu victoria finală împotriva Imperiului. Cea mai iubită trilogie, cea mai difuzată la TV şi cea mai vizionată, cu fani de toate vârstele. Recunosc, am fost unul dintre ei, partea a 2-a a venit la timp ca să ne facă să visăm, să ne dea speranţă că, undeva, dincolo de Cortina de Fier, poate "într-o galaxie îndepărtată", Binele învinge.
Trilogia iniţială, simplă şi cu puritatea începuturilor efectelor speciale de acest tip nou dintr-un Hollywood care se reinventa, rămâne în inimile tuturor. A fost remasterată, iar George Lucas a adăugat detalii şi nave, creaturi digitale şi mixaj de sunete ori lumini noi în cadre.
Şi, când stăteam noi liniştiţi, iată că el se apucă de altă parte, o nouă trilogie, cu episoadele de început, prequel-urile explicative pentru cei atât de curioşi. 1999 - ep. I - The Phantom Menace aducea scenografie cu detalii arhitecturale din toate culturile, pieptănături şi costume care lăsau publicul cu gura căscată. Iar în 2002, Attack of the Clones, ep. II, cu puzderia roboţilor multiplicaţi digital şi luptele - din nou uluitoare. În 2005, ep. III, Revenge of the Sith încheia o acoladă a traseului unui personaj care schimba semnele morale şi ne arăta cum a fost posibil să se nască cumplitul personaj negativ cu mască neagră, "ăla de respira greu", Darth Vader.
Anul trecut, în 2015, a început să vină spre noi o trilogie nouă, cu episoade de completare. A fost deja ep. VII, The Force Awakens.
Toate filmele au încasări fără precedent, efecte la fel de legendare ca şi seria în sine, un imperiu comercial de însoţire a peliculelor cu adevărat de invidiat. Jucării pentru toate vârstele, blockbusterul planetar. Film după film, mereu s-a plusat, s-au construit machete cu imaginaţie dezlănţuită, la fel droizi şi costume, cu spectaculozitatea şi diversitatea lor, măşti originale mereu, iar durata filmelor s-a tot expandat.
Până în 2017 şi 2018, când vor apărea episoadele VIII şi IX, iată acest spin-off, Rogue One, tot un prequel, cu personaje desprinse de sub marea umbrelă Star Wars, dar cu acţiunea mult înainte de prima trilogie.
Fiecare regizor şi-a dorit să facă istorie şi au şi reuşit asta, fiecare film al francizei având plusurile sale clare. Aşa că filmul de acum nu are cum să lase pe cineva indiferent. Veţi vedea, când este omagiat originalul şi apar în cadru personaje din trecut ca să facă legătura, când se aude tema maestrului Williams şi, mai ales, când se termină - toată sala, indiferent de vârstă, că eşti sau nu fan al seriei, aplaudă fericită, ca la (re)vederea cu un prieten drag. Filmul nou stă bine pe propriile lui picioare şi face isteţ legături cu întâmplări din trecut. Este lung şi mai ales dens, ticsit de acţiune şi de efecte, de machete şi explozii ca să te ţină cu sufletul la gură. Reuşeşte un minunat tur de forţă: să fie şi original, să aducă şi noutăţi în cadru, că e vorba de nave, de costume ori de roboţi. Probabil nici nu putem să bănuim câtă trudă pentru fiecare amănunt cât de minuscul din fiecare cadru (dacă aţi jucat deja jocul Galaxic Spy de la Disney, ştiţi cât de pline).
Rogue One aduce peisajul în prim-plan, foarte "umanizat" de data aceasta, aşa, în sălbăticia lui. De pe planete diferite, fiecare cu specificul său. Este un episod în care plouă mult. Filmul este practic fracturat în două părţi, una de deşert pe modelul lumii arabe - scenografie şi costume, dinamitarea oraşelor aproape aduse la zi - şi una de apă, cu nisip şi palmieri, când se dau eroicele lupte de final. Fiecare din părţi are elementele sale forte, poetice chiar. Plantele unduite în vânt în prima parte, plaje exotice în a doua, din păcate pe model al debarcării americanilor în Normandia sau Pacificul de Sud. De altfel, multe scene de luptă sunt parcă translate dintr-un film despre al doilea război mondial, despre lupte dintre americani şi nazişti într-un decor mix de univers paralel, un fel de The Dirty Dozen galactică. Faptul că scenele sunt lungi şi senzaţia rămâne cu tine, te scoate deseori din convenţia SF.
Multe personaje noi însă, mulţi actori veniţi să ajute seria să capete un plus de forţă, de emoţie. Talentul lor şi puterea de a fi credibili dau filmului partea necesară de energie. Mads Mikkelsen, Forest Whitaker, Donnie Yen, Wen Jiang, bine aţi venit.
Nou basm modern cu prinţesa care porneşte la drum ca altădată Făt-Frumos, adună pe cale prieteni de nădejde cu abilităţi ieşite din comun. Modern şi feminist, energic, alert şi doldora de găselniţe şi explicaţii, filmul merge ca uns, fără momente de plictiseală. Sunt pe alocuri mici influenţe din LOTR sau Dune, dar nu îndeajuns de mult ca să îţi rămână mintea fixată pe ele. Montajul este abrupt, cu multe filmări de aproape, ca să se simtă tensiunea acţiunii. Pe măsură ce se apropie de final, iar luptele cer preţul lor, forţa sacrificiilor, despărţirile emoţionează puternic.
O statuie colosală de cavaler Jedi culcată printre stânci, un robot cu ochi mobili, gât subţire şi picioare lungi, soldaţi ai Imperiului cu costume negre, o rază din Steaua Morţii cu explozie mult în afara planetei lovite, ca un vulcan, fără efectul de cerc de undă de şoc, o platformă ca în desenul animat cu Clone, uniformele roşii din primul episod, un final mult mai departe dus decât te aşteptai din acţiune, filmul de acum, poate cel mai american dintre toate, are câte ceva pentru toţi, bine îndesate în poveste.
"Forţa este cu mine şi eu sunt una cu Forţa". O promisiune bună pentru ce va urma.