Acţiunea din Playlist se întinde pe o perioadă de 19 ani, din 1989 până în 2008 şi urmăreşte viaţa unei familii mixte din Cluj, prinsă în hăţişul transformărilor politice şi sociale postdecembriste. Practic, avem de a face cu o înşiruire de scene de familie (parte derulate sub ceauşism, apoi în tranziţie), secvenţe emblematice pentru fiecare perioadă, mai mult sau mai puţin legate între ele prin firul melodic al unor piese muzicale inserate în factologia textului. Melodiile nostalgic-evocatoare însoţesc evenimentele derulate cu lentoarea necesară pentru a cuprinde caracteristicile unui ansamblu social aflat în derivă sau pentru a supradimensiona trăirile personajelor. Expuse contrapunctic, cele două realităţi segmentează discursul în unităţi dramatice aproape concurenţiale. Care e mai bine redată? Ingrata realitate ceauşistă e colorată ilar din simpla derulare a unor aspecte netrucate de viaţă, în vreme ce tranziţia aduce accente revendicative, corozive şi chiar tragice. Sunt aceleaşi personaje în fond, unele cu nume schimbate, dar ele rămân marcate definitiv de profunda schimbare. Statutul lor social se schimbă, bucuria resimţită agonizează treptat şi în tânăra generaţie, debusolată, se instalează dezgustul, marasmul, disperarea. Sunt cele două extremităţi ale unui demers teatral tratat în manieră realistă.
Cam acesta este traiectul urmărit prin transformările survenite în familia Pogăceanu, reprezentativă pentru clasa de mijloc, formată din intelectuali modeşti, aşezaţi, prinşi în torentul schimbării. Firescul convieţuirii dintre un român şi o unguroaică îmbracă forme alintător comice. El este un inginer cu preocupări literare, ea - profesoară de muzică. Alegerea minunatei actriţe de la Teatrul Maghiar din Cluj, Emöke Kató, în rolul soţiei lui Laurenţiu Pogăceanu este cea mai bună găselniţă pentru acest spectacol. Inflexiunile vocii ei au şarm şi candoare în pronunţarea replicilor în limba română, în alternanţă cu vocea tăioasă a partenerului, interpretat de Ovidiu Crişan, pretutindeni şi mereu garant al naturaleţii în joc. De altfel, firescul relaţiei soţilor Pogăceanu e subliniat cu orice prilej şi în cele mai mici amănunte. O familie obişnuită de clujeni, preocupată de creşterea şi dezvoltarea armonioasă a fiicei lor Melinda.
Sânziana Tarţa în Melinda e o altă reuşită alegere. Ea subliniază bine atitudinea rebelă a Melindei, exponenta noii generaţii care nu mai acceptă conformismul părinţilor, pleacă să lucreze în Belgia, dar nu se poate adapta condiţiilor de muncă din companiile occidentale şi clachează. Finalul e sumbru. Durerea de pe chipul plâns al mamei impresionează puternic asistenţa, şocată de gestul Melindei, căzută în depresie severă. Monologul ei este lung, dar semnificativ. Simbolul alienării individului în noua realitate se intensifică într-un final apoteotic, tragic, tulburător. Peste public se revarsă sonurile hitului Ringas el magad al formaţiei maghiare Locomotiv GT din albumul anului 1972. Un melos sfâşietor al însingurării, al alinării sau al alintării dureroase: Leagănă-te singur că nu-i nimeni care să te legene...
O bună intrare pe scena Naţionalului clujean are Mihai-Florian Niţu în rolul dubiosului Omar Şaripov, spion sovietic şi prieten al familiei Pogăceanu. Jocul lui se impune prin exactitate şi rigoare, prin tact şi empatie. La fel de convingător şi amuzant este Adrian Cucu în secvenţa parodiată după Copacul lui Aurelian Andreescu (alt hit nostalgic din listă) şi în rolul colonelului de Securitate Verdinaş, care o interoghează pe Orsolya Pogăceanu. Surprinzător de bine înfipt în pielea unui moderator TV se dovedeşte Matei Rotaru în câteva intervenţii tunate, în care interacţionează hazliu cu spectatorii din mica sală a Euphorionului.
Poate că scenariul e cam lăbărţat, vrând să cuprindă mult, foarte multe aspecte din tarata organizare a vieţii din comunism, cu deambulările ulterioare, unele şablonizate, altele exagerate (precum luarea de ostatic a lui Laurenţiu, devenit jurnalist de război), dar Tudor Lucanu le condensează pe cât posibil într-un vertij referenţial unitar de semne cu rezonanţă documentaristică. Astfel că piesa e un fel de docu-show mai ales în prima parte, combinaţie la îndemână cu prelucrarea informaţiei jurnaliere, aglomeraţie de locuri comune ce justifică, până la urmă, apartenenţa textului la o poetică a cotidianului. Din acest playlist aflat la dispoziţie prin discuri puse într-un pick-up uzat şi un ecran deschis în perete, înţelegem că nu contează limba prin care ne plângem lipsa de bunuri materiale şi lipsa de alinare sufletească.
