"Preotul Ciprian Mega prezintă" - aşa scrie pe genericul de început al filmului Dimneaţa care nu se va sfârşi, răsplătit în 2016 cu Premiul Istess per il Giubileo della Misericordia, distincţie primită la Festivalul de la Terni, Italia. Printre cei care l-au susţinut acolo s-a aflat şi regizorul Krzystof Zanussi, preocupat - încă din anii '60-'70, în Struktura krysztalu / Structura cristalului, Zycie rodzinne / Viaţă de familie, Iluminacja / Iluminare ş.a. - de conştiinţa omului într-un moment de criză. Personajele sale cunosc "iluminarea", "cristalizarea", "lămurirea" conştiinţei lor atunci când sufletul hoinar li se reîntoarce acasă. Zanussi este unul din respectabilii regizori-preoţi, a căror religie e cinema-ul. Cinema-ul poetic, înţeles ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire.
Dimineaţa care nu va avea sfârşit este un film despre suferinţa unui preot care - asemenea confratelui său din O umbră de nor de Radu Jude - simte că luptă "de unul singur" pentru îmbisericirea minţii celor din jur[1], a căror ocupaţiune mintală e la miracole ad-hoc şi "învieri din morţi" săvârşite de "preoţi înduhovniciţi"; despre suferinţa şi singurătatea unei fete pentru care prostituţia în străinătate ("Ce să fac în ţară?") a devenit un mod de viaţă[2] (dar cât anume din fiorul lor, transfigurat artistic, reuşeşte să treacă de ecran şi să salveze filmul ca film, iar nu ca predică sau ca (episod de) pilduitoare telenovelă?); despre, în fine, singurătatea unui ambasador amoral (Ovidiu Crişan) care e convins că "religia şi popii sunt tâmpenii pentru proşti şi idioţi". În film mai apar Valeriu Andriuţă şi Valler Delakeza, care au jucat preoţi în După dealuri şi, respectiv, Sieranevada. Numai că publicul filmelor lui Cristian Mungiu şi Cristi Puiu este unul familiarizat cu "filmele de festival" - sau "de autor" - şi le acceptă convenţia "minimalismului" (mijloc de expresie - contrar celor afirmate de preotul-regizor - deloc steril, deloc lipsit de o anumită candoare), înţeles ca efort asumat de eliberare de orice fel de dulcegărie. Teatralismul şi artificiozitatea sunt mai degrabă apanajul serialului TV pe care îl urmăreşti, dacă îl urmăreşti, pentru "poveste", pentru actori sau pentru că are nişte peisagii pitoreşti, eventual exotice[3]. Ciprian Mega, ca părinte-duhovnic full time, a ascultat, de bună seamă, nenumărate poveşti de viaţă ale unor oameni "biruiţi de lume" care - ca ultim resort - au căutat înţelegere, sprijin şi îndrumare în Biserică şi care - asemenea fetei din film - îi vor fi spus, la începutul venirii lor în fire: "Habar n-am de ce sunt aici!". Aici, adică la spovedanie. Detaliile "tehnice" ale poveştii de "restaurare" sufletească sunt, iată, asigurate printr-o cunoaştere "din interior" a problemelor ce ţin de comunitatea românilor din Cipru - chestiunea prostituţiei, implicarea ambasadei în politica de "sudare a comunităţii" prin încurajarea participării la concertele de manele, tendinţele de infiltrare a politicii în viaţa Bisericii, presiunile asupra preoţilor "foarte buni, jertfelnici, conştienţi de misiunea lor" ş.a.m.d. Ele - împreună cu câteva fragmente melancolice din creaţia muzicală a lui Arvo Part - fac filmul. Sau, mai exact, îl ilustrează.
Preoţi-cinefili au fost şi vor mai fi, preoţi-regizori mai rar. Preotul-regizor Ciprian Mega spune (într-un interviu acordat ziarului Metropolis): "Nu sunt cineast. Sunt doar preot. E singura responsabilitate pe care mi-o recunosc şi pe care mă străduiesc să mi-o asum." Ce reprezintă filmul pentru el? "Un fel de continuare a predicii, o propovăduire dincolo de anvon". Dar continuarea presupune, invariabil, întâlnirea cu cinema-ul. Cu care cinema însă? Cu acela contemplativ şi "elitist" ce oferă doar o sugestie, pentru ca el, spectatorul, să coopereze cu ambianţa audio-vizuală propusă de regizor, să facă un efort de înţelegere a demersului regizoral, a limbajului cinematografic folosit şi să se descopere, astfel, în timp ş.a.m.d?[4] Sau poate cu cinema-ul discursiv şi "populist", tradiţional-narativ, apropiat mai degrabă tabloului religios, care - fără să ţină seama de dimensiunea paradoxală a existenţei omeneşti - "spune tot" şi lasă prea puţin spectatorul să deducă, să înţeleagă? Marea dilemă: alegi, tu, cinema-ul sau eşti ales de către el? Îi slujeşti tu sau îl transformi în portavoce pentru a-ţi exprima propria ideologie?
Când vezi un film despre care ştii că nu e nici film-conservă destinat producţiei de serie, nici produs de mercenariat, îţi pui întrebarea: ce-l mâna pe el - pe regizor - în luptă? De ce a făcut filmul, care e tot un câmp de bătălie, un război (nevăzut)? Pentru că nu puteam altfel! - spun unii. Pentru că astăzi simt nevoia să mă exprim prin cinema! - spune Ciprian Mega - şi să povestesc - pe înţelesul omului de rând, simplu - despre suferinţă şi singurătate, dar şi despre Dumnezeu-Persoană, care aşteaptă întoarcerea "fiilor rătăcitori". Ca o prelungire a predicii din anvon. Sau, poate, ca o datorie de suflet faţă de toţi cei pe care - ca duhovnic - preotul-regizor nu i-a mai putut alina, vorbindu-le despre "dimineaţa care nu se va sfârşi", despre sfârşitul care "nu-i aici".
[1] Spre deosebire de solitarii preoţi din Nazarin de Luis Bunuel sau Jurnalul unui preot de ţară de Robert Bresson, preotul din Dimineaţa... are o admirabilă familie care îl sprijină.
[2] "- Părinte, credeam că v-am supărat şi n-o să mai veniţi!" - înduioşătorul moment al fetei (Ela Ionescu), atunci când - sfârşită, pe patul de spital - îi cere iertare duhovnicului care o vizitează pe neaşteptate, autoinvitându-se la un ceai în trei (al treilea fiind Dumnezeul nevăzut), o să mă urmărească mereu.
[3] Directorul de imagine (şi co-producătorul filmului) este Liviu Marghidan, care a mai filmat, între altele, şi Poveste de la scara C, Marilena de la P7, California Dreamin' (nesfârşit), Amintiri din Epoca de Aur, Medalia de onoare, Portretul luptătorului la tinereţe, Principii de viaţă, Dincolo de calea ferată.
[4] La o privire mai atentă, acest tip de cinema este foarte asemenea icoanei bizantine transfigurative care - totodată simplă şi profundă - îţi oferă, printr-o "perspectivă răsturnată, inversă", nebănuite geometrii poetice care aşteaptă să fie desluşite. A nu se înţelege însă că simpla prezenţă a unei icoane ortodoxe în cadrul unui film salvează cumva filmul.