Nu ştiu dacă aţi făcut vreodată portretul robot al unei experte contabil. E din categoria acelor office ladies pe care le recunoşti dintr-o mie. Puţin snoabe, sobre, rigide, îmbrăcate conform politicii de birou. La teatrul ACT veţi regăsi acest şablon, excelent personalizat de Emilia Dobrin. Numai că în spatele unui deux pieces din tafta marca Armani se ascund nişte blugi hippie. Pentru că doamna împachetată în celofanul convenţiei cifromane şi distante e o femeie singură, care îşi petrece în fiecare zi două ore pe un pod, aşteptîndu-şi iubitul. Cînd întîrzie, el îi face cadou un pui de broască ţestoasă. Original şi scump. Cam 250 de mărci.
Nick îşi aduce iubita, pe Mona, în mansarda sărăcăcioasă în care locuieşte. Vorbesc despre copii, încearcă să fie serioşi, fac dragoste fără prezervativ şi mănîncă tic-tac cu tuberoză şi chiflă la un mic dejun improvizat pe podea. Au ceva din nebunia, senzualitatea şi, în acelaşi timp, inocenţa pervers carismatică a celor doi adolescenţi din filmul lui Bertolucci, The Dreamers. Stinghereala, nesiguranţa, gesturile uşor inhibate la început, mascate de nonşalanţă, aluziile, verva şi relaxarea sînt pistele pe care Antoaneta Cojocaru şi Bogdan Dumitrescu îşi pun în funcţiune motoarele personajelor. Turaţia lor e ţinută perfect sub control şi nu e nici o clipă ambalată mai mult decît e necesar. Cei doi actori marşează pe autoironia care detensionează momentele de suspans şi încordare şi pe un umor savuros, extras din dialogul direct şi frust şi din replici intenţionat rostite serios. Atingerile de tatonare sînt urmate de dansuri improvizate, în asta şi stă farmecul lor, şi de o vizită acasă la mama lui Nick. Numai că mama în a cărei baie apa ţîşneşte la robinet în acorduri de Schumann nu e mama. E o contabilă pe care Nick o urmăreşte de ceva vreme şi care, la rîndul ei, îl spionează. E uşor aferată, pare stăpînă pe fiecare gest şi capabilă să gestioneze orice situaţie, cînd, în realitate, e de o vulnerabilitate extremă. Jocul Emiliei Dobrin pendulează inteligent între cinism, detaşare şi sensibilitate, care vine dintr-o singurătate torturantă. Din angoasa că intră întotdeauna într-o casă goală pe care nici o canapea din piele nu o poate umple. Între ea şi Nick se instituie un cod al jocului cu cărţile pe faţă. Îşi dezvăluie slăbiciunile şi frustrările. Pilula demistificării se ia cu whisky.
Radu Dragomirescu apasă exact atît cît trebuie pe pedala întorsăturii de situaţie şi pe eşafodajul echivocului. Reuşeşte să întreţină fără să supraliciteze o stare de mister şi de confuzie, care îşi are ritmul accelerant în schimbarea bruscă a cursului evenimentelor. Rotativa cadrelor dramatice e mînuită cu dexteritate. Regizorul mizează pe oferta fiecărui cadran situaţional, pe foliile suprapuse de umor, ironie şi disimulare, pe care le decojeşte pînă ajunge la miezul conflictului. Bucăţi de galerie suspendată compun un decor elegant, dar voit rece.
Cum o fi (piesa a obţinut German Youth Theatre Prize în 1996) nu e doar un spectacol relaxant şi haios care te destinde, ci şi unul care dă de-a dura carcasa convenţiilor protectoare. Aparenţele sînt surpate exact cînd se instalează mai confortabil. Altfel spus, taiorul impecabil mulat ascunde cele mai intime tatuaje, cele mai ciudate secrete.
Umorul nu e un abţibild. E arcul elastic al spectacolului, stinghia mobilă pe care Emilia Dobrin, Antoaneta Cojocaru şi Bogdan Dumitrescu alunecă fără să cadă.
Mama e o doamnă stilată. Pistolul cu care încearcă să se sinucidă e brichetă. Schumann însă e Schumann.