Aflat în ospiciul de la Charenton, marchizul de Sade (Marius Turdeanu) pune în scenă un spectacol ce prezintă ultimele ore din viaţa lui Jean-Paul Marat. Privită prin ochii unor alienaţi, marea mişcare populară se transformă într-o comedie bufă, în care moartea devine un joc plin de cruzime. Acţiunea nu are un scop pur artistic, ci se înscrie într-un demers terapeutic, directorul stabilimentului de sănătate mintală intenţionând astfel ca "pacientul din ospiciu să nu mai fie tratat forţat, ci prin al artei exerciţiu să fie reabilitat."
Decorul prezintă un spaţiu dezafectat: schele, de care sunt agăţate becuri înşirate, scena circumscrisă de un gard, o perdea murdară, ce ţine loc de cortină, în fundal cabine de duşuri. Sunetul unei tigăi pe post de gong anunţă începerea spectacolului. Marat (Adrian Matioc), jurnalist radical, liderul revoluţiei, apare scriind continuu, în halat de baie, într-o cadă din sticlă, pe jumătate umplută cu apă. Boala sa de piele îl obligă să stea permanent în apă caldă. El este vocea poporului asuprit, care cere eliberarea de clasa politică coruptă. Cu toate acestea, ideile sale radicale, insistenţa de a continua revoluţia cu orice preţ, transformă Parisul în spaţiul unui adevărat carnagiu.
Piesa în piesă debutează cu o agitaţie generală în care pacienţii azilului cu prosoape roşii pe cap i se adresează imperativ lui Marat, întrebându-l "Ce s-a ales de a noastră revoluţie? Cine s-a instalat pe fostele moşii în loc să le împartă poporului flămând?" Agresivitatea bolnavilor şi cruzimea scenelor imaginate, îl determină pe directorul stabilimentului să intervină în repetate rânduri, cerându-i regizorului "să privească aceste fapte de mult trecute într-o lumină mai inofensivă".
Metafora azilului de boli mintale sugerează o lume alienată, avidă de putere, intolerantă, plină de ură şi de excese. Mişcarea scenică a actorilor, semnată de Adriana Bârză, trădează o întreagă semiotica medicală: ticuri, comportament agresiv, mimică exagerată. Un pacient e deghizat în urs, altul în clown, altul îl imită pe Hitler. Măştile lor sugerează confuzia generală. În haosul luptelor interne pentru putere, omul simplu nu mai ştie cine îi este prieten şi cine duşman. Mişcarea revoluţionară degenerează într-un război civil, devenind nepopulară chiar şi printre cei care fuseseră iniţial adepţii ei. Apogeul luptei dintre cele două tabere (iacobinii şi girondinii) o reprezintă asasinarea lui Marat de către Charlotte Corday. "Bolnavă de letargie cronică şi de manie gravă", Charlotte (Diana Fufezan) pare a se trezi dintr-un vis: ciripitul de păsări din Grădina Tuileries ajunge până la ea şi mireasma de flori o învăluie. Însoţită de sunete delicate de cutie muzicală ea se deplasează aproape teleghidată, pe străzile Parisului, descoperind un oraş devastat de ură şi de suferinţă: "Ce oraş e acesta în care carnea răscolită zace pe stradă?". El devine spaţiul unui joc absurd pe viaţă şi pe moarte, surprins cu uimire de ochii ei inocenţi: "Am văzut negustori / La toate colţurile străzilor. Ei vând mici ghilotine / Cu tăiş minuscul, bine ascuţit / Şi păpuşile pline de limfă roşie / Care ţâşnesc din gât când le decapitezi. / Cine sunt copii care joacă atât de bine jocul acesta? " Singura soluţie de salvare din acest coşmar existenţial este uciderea lui Marat. În opinia Charlottei, acesta a devenit geniul rău al revoluţiei, responsabil de toate crimele odioase, cu atât mai mult cu cât pe lista lui neagră se află şi numele iubitului ei, Dupperet.
Piesa lui Sade se confundă permanent cu cea a lui Weiss, spectatorilor venindu-le greu să discearnă nu numai adevărul istoric, dar şi pe cel artistic. Fragmentele muzicale compuse de Vasile Şirli oferă un comentariu politic şi social la adresa evenimentelor relatate.
Mulţimea adunată în stradă interpretează un dans al morţii, în timp ce se pregăteşte o nouă crimă. Pantomima nebunilor, completată de naraţiunea lui Marat, relatează o istorie a execuţiilor prin ghilotinare. Sade, la rândul său, evocă torturile şi moartea cruntă suferită de Damian, o altă figură a Revoluţiei. Între cei doi lideri, Marat şi Sade, se naşte un dialog filosofic pe tema rolului individului în univers. În timp ce pentru Marat, "principiul oricărei vieţi este moartea", Sade consideră că aceasta nu există decât în mintea noastră, pentru că "până şi cea mai înspăimântătoare dintre morţi se pierde în indiferenţa absolută a naturii." Nihilist pasiv, Sade vede în suferinţă o modalitate de elevare a spiritului, pe când pentru Marat scopul principal al vieţii este acţiunea, care "face să se ivească un sens în marea nepăsare a naturii". Amândoi nu sunt decât nişte extremişti, ce înţeleg să trăiască până la ultima limită principiile în care cred.
Înveşmântat în prosopul de baie, ca într-un giulgiu, pe fundalul unei linii melodice liturgice, Marat condamnă biserica, pentru că le cere amărâţilor să îndure "ca Cel de pe Cruce", ţinuţi fiind în ignoranţă pentru a nu se revolta. El în schimb este propovăduitorul unei lumi noi, insistând pentru continuarea Revoluţiei chiar şi atunci când Sade începe să se îndoiască de ideologia şi de beneficiile ei: "Noi condamnăm, decapităm şi spunem că facem justiţie. Îţi dai seama Marat de obscuritatea acestei dragoste de patrie?" Gestul lui Sade de a urina semnifică dezicerea sa de ideile revoluţionare.
Scena uciderii lui Marat este precedată de estomparea luminilor, atmosferă coşmărescă, sunete înfricoşătoare completate de mişcarea scenică haotică a nebunilor. Arma crimei nu este altceva decât un morcov. Charlotte Corday devine astfel solul poporului, care simte că fanatismul şi genocidul nu mai pot fi justificate prin ideologia revoluţionară.
Dezamăgirea directorului stabilimentului, care nu înţelege "ce a intenţionat cu această regie dl. de Sade" este dezamăgirea omului ce caută un sens în toate şi care se vede uneori nevoit să admită că lumea este o mare scenă de teatru, că istoria este scrisă adesea de nebuni, că natura umană este înclinată spre excese şi că uneori individul se poate rătăci pe drumul înspre soluţia ideală.
Marat/Sade
Un spectacol după piesa lui Peter Weiss, Persecutarea şi asasinarea lui Jean-Paul Marat, reprezentată de grupul de teatru al ospiciului din Charenton sub conducerea domnului de Sade
Regia: Charles Muller;
Traducerea: Ana Mureşanu;
Scenografia: Dragoş Buhagiar // Muzica: Vasile Şirli // Mişcare scenică: Adriana Bârză // Light design: Dragoş Buhagiar şi Lucian Moga // Asistent decor: Tiberius Petre Trifan // Asistent costume: Irina Chirilă // Asistent regie: Bogdan Sărătean;
Distribuţia: Marius Turdeanu, Adrian Matioc, Diana Fufezan, Serenela Mureşan, Ciprian Scurtea, Ioan Paraschiv, Dan Glasu, Vlad Robaş, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Veronica Arizancu, Cristina Ragos, Raluca Iani, Cendana Trifan, Cristina Stoleriu, Daniel Plier, Cătălin Neghină, Codruţa Vasiu, Dana Taloş, Mihai Coman, Viorel Raţă, Liviu Vlad.
Spectacol realizat în coproducţie cu Théâtre Municipal De La Ville d'Esch-Sur-Alzette (Luxemburg).