A fost însă cumva "sabotat" chiar de soţia lui. Melania Trump, îndelung lăudată pentru prima ei apariţie publică în calitate de primă-doamnă, a ales o ţinută şi o coafură ce copiau stilul uneia dintre cele mai îndrăgite soţii ale preşedinţilor Americii: Jacqueline Kennedy. Nu a intrat în dispute de campanie, nu am auzit-o spunând ceva despre contracandidata Hilary Clinton, dar la momentul jurământului cu mâna pe Biblie ne-a dus cu gândul în trecut şi i-a făcut pe mulţi să o compare cu simbolul devotamentului, graţiei şi eleganţei de la Casa Albă. Asta după ce, cu câteva zile în urmă, cuvintele de dragoste şi recunoştinţă adresate public de Barack Obama soţiei lui, Michelle, au stors câteva lacrimi tandre celor romantici. Şi privindu-le pe cele două femei stând alături de fostul şi de actualul cel mai important om de pe planetă, una puternică şi conştientă de valoarea ei, cealaltă uşor ezitantă şi stângace, m-am întrebat cât de greu este să fii soţia preşedintelui SUA? Joci în permanenţă un rol sau ai momente în care te poţi purta ca o soţie oarecare?
Cu această întrebare în minte am început să mă uit la Jackie, film nominalizat la trei categorii la Oscar 2017 (cea mai bună actriţă în rol principal - Natalie Portman, cele mai bune costume şi cea mai bună coloană sonoră). Însă s-a dovedit că întrebarea filmului e alta, şi anume: ce e mai important, să ştim adevărul despre un subiect sau legenda din jurul lui?
Jackie nu dezvăluie lucruri pe care să nu le fi spus până acum presa sau biografii, dacă vă aşteptaţi la elucidarea unor mistere despre presupuse aventuri sentimentale, n-o să le aflaţi. A fost şi rămâne unul dintre cele mai mediatizate cupluri din America. În paranteză fie spus, s-a întâmplat asta şi pentru că ea ştia câte ceva despre puterea presei, a lucrat ca reporter şi fotograf. La patru luni de la asasinarea lui J.F. Kennedy, Jacqueline a dat câteva interviuri în care a vorbit despre experienţa ei de doi ani şi 10 luni la Casa Albă. Potrivit dorinţei sale, casetele urmau să rămână secrete vreme de 50 de ani după moartea ei. Dar fiica sa, Caroline, a decis să le facă publice mai devreme, în toamna anului 2011. Jackie nu şi-a scris memoriile, dar există aceste 8 ore şi jumătate de interviuri ce au fost transpuse într-o carte şi acum constituie pretextul filmului regizat de chilianul Pablo Larrain. O transpunere pe ecran a perioadei care a rămas în istorie cu numele "era Camelot". Nume dat de însăşi prima-doamnă Kennedy, cu referire la pasiunea soţului ei pentru musicalul de pe Broadway despre legenda regelui Arthur şi la idealurile care au însufleţit administraţia Kennedy.
Este portretul unei femei care mai presus de toate îşi adoră soţul. A rămas în istorie ca o apariţie epatantă, veselă, stilată, cu gust pentru artă. Filmul o zugrăveşte ca fiind devotată familiei, o soţie ce l-a iubit nebuneşte pe John F. Kennedy şi care e zdrobită de durere când acesta este asasinat sub ochii ei. Preserve, protect and defend (să păstrez, să protejez şi să apăr) sunt cuvintele rostite de preşedinţii americani la învestire, cu referire la Constituţie. Jackie Kennedy s-ar putea să fi rostit în gând aceste cuvinte când s-a căsătorit, cu referire la soţul ei. Cel puţin asta e imaginea romanţată pe care o construieşte filmul: "mi-am dorit toată viaţa să fiu o Kennedy", spune personajul principal. Iar după moartea preşedintelui, singurul lucru pe care şi-l doreşte este ca lumea să-şi amintească de soţul ei ca de un mare om de stat.
Criza rachetelor din Cuba, războiul din Vietnam, ameninţarea sovietică au fost marile provocări ale mandatului lui Kennedy. În film, atât Jackie, cât şi Bobby, fratele preşedintelui, mărturisesc că ar vrea să se fi putut spune despre John Fitzgerald Kennedy ceva măreţ, bunăoară că a învins comunismul. Jackie este convinsă că soţul ei merită să rămână în istorie, vrea ca urmaşii să îi pomenească numele, să fie la fel de demn de aducere-aminte precum Abraham Lincoln, care a abolit sclavia. În loc să aştepte ca America să îi recunoască meritele preşedintelui Kennedy, Jackie decide să facă ea însăşi ceva. Femeia la început timidă, deloc prudentă cu banii, consiliată să zâmbească mereu, învaţă cum să se poarte, organizează serate artistice şi un tur ghidat pentru presă al Casei Albe, pentru ca oamenii de rând să se identifice cu instituţia prezidenţială. Pe internet o să găsiţi un discurs al lui JFK care începe cu cuvinte de laudă la adresa soţiei sale, spune că el este de fapt cel care o însoţeşte pe prima-doamnă. Cei din public râd, dar acceptă gluma şi înţeleg că au de-a face cu o femeie puternică. La rândul ei, Jackie a mărturisit mereu că e fericită atunci când reuşeşte să îl facă pe el fericit. Confruntată însă cu moartea lui brutală, simte că trebuie să îi păstreze memoria vie. Trece peste orice fel de precauţii de securitate şi îi organizează funeralii grandioase. Femeia cernită merge demnă pe jos în urma sicriului, sfidând consilierii care o sfătuiesc să nu se expună inutil. Vrea cu orice preţ ca lumea să îşi amintească de John Fitzgerald Kennedy ca de un om extraordinar.
La întrebarea: ce contează mai mult, adevărul sau legenda, Jackie mai adaugă una legată de rolul pe care îl joacă timpul în interpretarea istoriei. La finalul filmului nu poţi să nu te întrebi cum va judeca posteritatea prezentul şi prin ce vor rămâne în memoria colectivă actualii lideri politici.