Troy Maxson este un fost tâlhar, puşcăriaş, jucător de baseball, actualmente soţ şi tată, câştigându-şi existenţa ca gunoier în Pittsburgh. După o tinereţe a haosului şi delicvenţei, petrece 15 ani în puşcărie pentru o tâlhărie. Cea care îl va "pune pe picioare", alegând să-l iubească şi să renunţe pentru el la orice vis, va fi Rose, a doua soţie, cea cu care se va căsători după ce va ieşi din închisoare. Condiţiile istorice (bariera rasială) îi vor opri cariera de jucător profesionist de baseball. Resemnat cu o viaţă liniştită de soţ şi tată, avântul său către alte orizonturi va izbucni din nou, după 18 ani, găsindu-şi expresia într-o relaţie cu o altă femeie, cu care va avea şi un copil. Din inevitabila confruntare cu soţia sa vor ieşi la iveală câteva dintre cele mai nobile dar şi cele mai egoiste porniri ale fiinţei umane: căutarea plăcerii balansate de simţul datoriei; căutarea unui absolut iluzoriu: faimă, iubiri "interzise", libertate; ambiguităţile unei vieţi conjugale în care intimitatea ajunge să funcţioneze ca "supapă", pentru a uita lumea dezlănţuită din afară şi din adâncul inimii; jertfa zilnică, neobservată, cufundată în discreţie şi uneori lacrimi, a femeii care face din bărbatul său unicul orizont, sacrificând cu eroism toate aspiraţiile, egoiste sau nu.
Cealaltă latură a vieţii lui Troy este relaţia cu cei doi fii ai săi. Cu cel mai mare este ironic, rezervat faţă de pasiunea acestuia pentru muzică, strâns "la pungă" atunci când acesta îi cere, din nou, bani cu împrumut. Cu cel mic este sever, uneori arbitrar, dur. Vrea "să facă om din el", pe o cale dură a cultivării responsabilităţii în dauna visului acestuia de a deveni jucător de fotbal. Îi opreşte cu brutalitate acest vis şi îl îndreaptă doar spre şcoală şi un loc de muncă. Tensiunile se vor acumula până în momentul unei confruntări violente, după care îl dă afară din casă. Fiul se va înrola în Marină şi se va întoarce abia după şapte ani, după moartea tatălui.
Nimic mai bogat, nuanţat, minunat şi înspăimântător decât viaţa. Cine este un sfânt, în această lume? Cine este un demon? Suntem între cer şi pământ, adică, aşa cum arată simbolistica iudaică, în zona infinitului, a texturilor nesfârşite ale existenţei, a posibilităţilor nenumărate, a adâncimilor sufleteşti nemăsurate. Orice virtute, căutată prea insistent, fără a le căuta şi pe celelalte împreună cu ea, devine viciu sau manie. Constantele alegeri proaste, adică defectele de judecată sau de caracter, vin adesea din poveşti personale întortocheate, rareori lipsite de durere, de traume neasumate, devenite pietre de moară despre a căror existenţă individul nici nu-şi dă seama. Troy a avut un tată nebun, de care a trebuit să fugă la doar 14 ani. Puţini oameni rămân neatinşi de o asemenea experienţă. A urmat, aproape logic, perioada delicvenţei. Orizontul de viaţă restrâns l-a făcut să-şi investească toată energia emoţională într-o posibilă carieră sportivă. Rămas fără aceasta, asprit de viaţă, el nu putea deveni decât acest tată din prezent.
Mai presus de toate, se ridică bariera ultimă, limita de care am vrea să ne protejăm cumva, oricum, prin măsuri disperate, construind... garduri. Este însăşi moartea, duşmanul pe care Troy l-a simţit suflându-i în ceafă toată viaţa, de care a vrut să fugă mereu: prin faimă, printr-o familie liniştită, apoi în braţele unei femei. În confruntarea amară cu Rose, soţia rănită pentru totdeauna de adulterul soţului, Troy face aluzie la un întuneric în care el, împreună cu ea, s-ar fi cufundat la fiecare sfârşit de săptămână, într-o viaţă intimă ce funcţiona ca surogat al eternităţii, iluzie a plăcerii şi a pulsaţiei vieţii orizontale a acestei lumi care, cumva, ar putea să înfrângă moartea. Este acea gustare până la capăt a plăcerilor acestei lumi - faimă, bani, putere, sex - pe care mulţi o îmbrăţişează, fie că au sau nu capacitatea de a explica printr-o teorie acest comportament. O îmbrăţişare a lumii care, de la un punct, se transformă în intoxicare, o iluzie a câştigării nemuririi printr-o experienţă totală a vieţii. Iar o altă femeie e doar un alt popas al acestui călător cu o foame care, de fapt, nu va înceta niciodată cu ajutorul persoanelor umane sau al lucrurilor.
Rămas singur, cu amanta moartă la naşterea copilului său, cu un fiu plecat, soţia înstrăinată, Troy e într-o zi eliminat ("strike out") din jocul vieţii. Şi atunci începe, în fapt, o altă poveste a unei persoane, prin amintiri filtrate, prin moştenirea emoţională şi printr-un mister al unei prezenţe întârziate şi al unei absenţe... bogate, dense. "Omul acesta umplea casa. Îmi umplea viaţa. În prezenţa lui îmi venea să cânt, chiar dacă îmbrăţişarea lui mă ardea uneori.", îl evocă soţia sa.
Iubirea. Viaţa. Omul. Motivaţiile. Venit acasă pentru înmormântare, fiul cel mic, acum puşcaş marin, e întrebat de cel mare dacă e bine, dacă e fericit. Răspunde doar printr-o privire melancolică. Iată-l din nou pe fiul risipitor, marea parabolă a culturii occidentale, întors acum: nu sărac, ci "cu un rost în viaţă", nu îmbrăcat în zdrenţe, ci în uniformă strălucitoare; iar tatăl, aparent, nu este bătrânul bun şi generos din Evanghelie; de fapt, nici nu mai este între cei vii. Şi totuşi, e tată, aceeaşi figură determinantă a existenţei umane, figura care te marchează pentru totdeauna, care te locuieşte şi pe care tu, totuşi, trebuie să o înlocuieşti, preluând întreaga responsabilitate, sperând să nu-i repeţi erorile. "Simţeam că mă sufocă", strigă fiul cel mic către mama sa, spunându-i că ar vrea să nu meargă la înmormântare. Certându-l, ea îi spune că, oricât ar vrea să fugă de figura tatălui, fiul îl are în el, îl va purta totdeauna cu el.
Doar un fiu poate înţelege greutatea acestei prezenţe, a acestei moşteniri, a drumului delicat care trebuie parcurs, pe de o parte, de tatăl care nu trebuie să fie nici absent, nici autoritar sau arbitrar, şi, pe de altă parte, de fiul care trebuie să ştie să devină bărbat împreună cu tatăl său, nu împotriva lui. Abia acum, la înmormântare, fiul cel mic înţelege din discursul mamei mai mult din motivaţiile tatălui: "El a vrut ca tu să fii tot ceea ce el nu a fost... Şi în acelaşi timp a vrut să fii tot ceea ce el era." Troy apare astfel în întreaga sa lumină, a unui om cu lipsuri, mari greşeli, dar motivat în mod fundamental de o iubire adâncă: acea iubire aspră de tată care astăzi e în declin, iubire care arde tot ce e inutil, care stăpâneşte, educă, provoacă la asceză şi e adeseori confundată cu capriciul sau nebunia.
Fredonând un cântec cu surioara sa vitregă, fiul cel mic are un moment de revelaţie, în care totul se leagă şi adâncimile inimii sale izbucnesc. Stă să plângă, vocea i se frânge. Partea filială a întregii sale persoane, locaşul iubirii fiului faţă de tată, legătura ce uneşte în sine biologia şi conştiinţa, genele şi inimile, materia şi spiritul se ridică la suprafaţă în contextul acestei absenţe grele: de semnificaţii, de amintiri, de descoperiri şi conexiuni. Greutatea unui om oarecare. Dar om, persoană irepetabilă, infinit ascuns în carne şi strălucirea unei priviri, în mângâieri, râsete, biografie, viaţă. Ce înseamnă, ca soţie, să-ţi pierzi bărbatul, iubirea vieţii tale? Ce înseamnă, ca fiu, să-ţi pierzi tatăl: amintirea mâinii sale mari şi protectoare, zâmbetul cu care te trezea dimineaţa ca să te ducă la grădiniţă, gustul prăjiturii de după un film văzut împreună la cinema, mirosul hainei sale în clipa întoarcerii acasă, regretele confruntărilor?
Aşa vedem că Troy intuise corect: da, poţi provoca moartea, o poţi lua peste picior, o poţi trata ca pe un adversar de la baseball pe care să-l întâmpini, bărbăteşte, cu o bâtă. Victoria ei, aparent implacabilă, universală, asupra fiecărui om, se transformă întotdeauna în înfrângere. Ea devine o glumă proastă, "o doamnă cu coasa" care se înfrânge singură. Căci ce lasă ea în urmă, după ce lacrimile se vor şterge, este doar prezenţă, zâmbet, purificare, iubire. Trecut dincolo de această limită, omul apare pentru cei dragi în adevărata sa lumină, iar ei vor purta mai departe amintirea sa şi învăţăturile sale. Gabe, fratele cu deficienţe mintale al lui Troy, suflă disperat în trompetă, zicând că trebuie neapărat să-l anunţe pe Sf. Petru să deschidă porţile pentru Troy. Şi, pentru prima dată după multe încercări ridicole, sunetul iese curat, către cer. Într-un oraş industrial al secolului 20, o trompetă anunţă că într-un loc oarecare a trăit, a muncit, a greşit şi a iubit un om.