februarie 2017
Eteroclit
Se pare că generaţiile fragede agreează limbajul nonverbal de vreme ce la Eteroclit tinerii ocupă cu plăcere locurile din sala Euphorionului clujean. Şi asta chiar după ce spectacolul se joacă de câţiva ani. Trebuie amintit faptul că atenţia acordată teatrului dans cunoaşte aici antecedente nu lipsite de interes. Nu le mai enumăr. Sunt cunoscute. Tocmai de aceea genul (pretenţios, elitist) a prins şi continuă să trezească interesul spectatorilor, în speţă tineri educaţi, atraşi de tot ce e nou în domeniu.

În ciuda titlului derutant, sofisticat, cu tentă de avangardă savantă, Eteroclit este un omogen discurs teatral-vizual, simplu dar nu simplist, imaginat şi realizat de Alexandra Felseghi, bazat pe limbajul corpurilor celor doi interpreţi: Roxana Fâneaţă şi Robert Nagy. Aranjamentul coregrafic aparţine Melindei Jakab, mulat pe indicaţiile scenariului. Desigur, este un spectacol-sinteză provocator, dirijat cu sensibilitate şi măiestrie spre conotaţii simbolice extrase din tribulaţiile cuplului, automatismele cotidiene şi valurile convieţuirii în contemporaneitatea bulversantă şi imprevizibilă.

De fapt, eroii acestei fantezii dansante sunt doi tineri care se caută, se apropie şi se resping, punând în evidenţă nu numai cruzimea relaţiei lor, punctată cu nesiguranţe, stări confuze, contradictorii, dar şi dificultăţile ieşirii în lume, în lumea din afara lor. Cuplul izolat nu are cauzalitate opţională. Criza identitară, descifrată din convulsionările corpului, vorbeşte despre dorinţa acerbă de cunoaştere şi acomodare într-un mediu prestabilit, cu finalităţi nedorite, repugnabile. Întoarcerea în sine trezeşte susceptibilităţi şi convulsii. Trăirile, sentimentele sunt de o fragilitate necontrolabilă, mereu în contrabalans delirant. Expresivitatea mişcărilor aduce în prim plan esenţa sentimentelor din spatele cuvintelor nerostite. Ceea ce nu se spune se simte. Coloana sonoră accentuează acest vertij al căutărilor dramatice, vecine cu trauma şi cu exorcizarea. Ambiguitatea jocului ocult se ancorează simbolic în structura "personajelor", conturate vag şi delicat ca virtuală femeie-valiză şi misterios bărbat-umbrelă. A ascunde şi a arăta, a intra şi a ieşi, acestea ar fi verbele.

E de domeniul evidenţei că spectacolul e produsul unor sinteze artistice, eşalonate ca viziuni, inspirate din varii surse, fie din arta vizuală sau cea literară. Oricum, tipologiile sunt pregnante atât cât trebuie, se cochetează cu destule posibile clişee, fără să se diminueze ideea originală de bază. Glisarea spre încorporarea unor imagini-reper poate avea în vedere şi silueta insului stresat din romanul lui Kobo Abe Bărbatul-cutie. Omul care priveşte lumea ascuns cu capul într-o cutie de carton. Femeia călătorită prin viaţă poate fi redusă la obiectul ce-i pune în valoare voiajul? Bărbatul se ascunde după umbrelă sau o manevrează ca instrument? Multiplicarea alternanţelor aparenţă - esenţă din acest fluctuant joc sublimat acrobatic sunt în măsură a justifica alegerea unor trimiteri de asemenea factură. Roxana Fâneaţă şi Robert Nagy sunt excepţionali. Ei degajă prin toţi porii pielii lor, pusă la grea încercare, plăcerea de a se dărui în joc.
Regia: Alexandra Felseghi (regie), Melinda Jakab (coregrafie) Cu: Roxana Fânaţă, Robert Nagy

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus