Vigniete festivaliere: Black Sun la Festivalul de film de la Londra, 2005

Povara răului ce s-a comis asupra ta îți poate frânge, rupe, îndoi caracterul, speranțele, viața. Sau, dacă ești om, pe bune, NU.

Când Hugues de Montalembert, regizor de documentar și pictor, a orbit peste noapte în urma unui atac în propria casă din New York, a cerut ca nimeni dintre membrii familiei sale să nu fie anunțat. Acela a fost momentul când a preluat controlul asupra poverii, a decis să înfrunte direct consecințele handicapante ale violenței.

Pentru un creator de imagini, cum era Hugues, ochii reprezintă nu numai legătura cu lumea, dar însăși rațiunea de a exista. Documentarul lui Gary Tarn, care a compus și ilustrația muzicală, încearcă să ofere publicului suportul imagistic și sonor pentru a înțelege povestea lui Montalembert, narată din off de el însuși. Vocea cu accent franțuzesc, cu inflexiuni dramatice și uimiri copilărești (povestește cum până în momentul orbirii, nu întâlnise vreodată, un orb) ne e călăuză pe parcursul acestei lupte curajoase întru re-câștigarea normalității reprezentată de independență.

După o convalescență de trei luni, De Montalembert a trebuit să se resemneze cu faptul că a rămas orb pe viață. S-a înscris la centrul pentru orbi Lighthouse (Farul) din New York, a ieșit singur noaptea pe străzile Manhattanului, iar după un an și jumătate și-a făcut bagajele și a plecat, tot singur, în Indonesia. Acolo a început să scrie despre evenimentele și sentimentele ultimilor doi ani. Manuscrisul, trimis la Paris, a fost publicat și a devenit un best-seller național și internațional. De Montalembert continuă să călătorească și lucrează la a treia carte.

Această cronologie surprinde prin normalitatea sa, luând în considerare handicapul autorului. Mărturia lui e presărată cu atitudini de o minunată inconștiență: "Eram îndrăgostit de o fată și știam că s-a dus în Himalaya și vroiam să o găsesc.", cu înduioșătoare detalii: spune despre plimbările cu unul dintre prietenii săi care e pictor, și care îii descrie străzile că este "un adevărat regal.", (despre scrierea primei sale cărți) "Cerneala se termina și eu nu îmi dădeam seama. Fata care venea să facă curat îmi spunea 'Tidada tulis' - 'Nu e nimic scris.'; cu ascuțite observații sociale: povestește cum un prieten extrem de gelos nu avea nici o problemă să îl lase în casă cu soția lui căci "orbirea și castrarea sunt legate" în mintea oamenilor; sau gânduri profunde: "Sensul vieții este viața însăși. Dacă înțelegi asta, te poți relaxa." sau "Până la urmă, tot vei fi înfrânt. Vei fi înfrânt de vârstă." "Văzul este rezultatul creației, nu al percepției". În final, De Montalembert afirmă că orbirea nu l-a împiedicat să trăiască o viață normală, că a fost doar un inconvenient, nu o piedică.

Imaginile care însoțesc această minunată mărturie contribuie la crearea unui univers intim, foarte personal, bazat pe percepție, pe asociere și juxtapunere, lăsând spectatorul să își facă propriile alegeri: cadre largi, din elicoptere, foarte granulate, cu acoperișurile New York-ului, pietoni mergând pe străzile pline, într-o aglomerare confuză. Odată cu imaginile din Tibet și Indonezia, însă, aparatul se concentrează pe portrete de copii, țărani sau preoți budiști.

Ca și imaginile, coloana sonoră este complementară discursului din off, subliniind discret elementele dramatice.

Black Sun este unul dintre debuturile Festivalului de film londonez bfi-The Times, octombrie 2005.