Morala Controversei, străină de orice preocupare pentru integritate, ideal, strădanie întru îmbunătăţire, e cât se poate de evidentă, spectatorul nu trebuie să facă efortul să lege nimic: băştinaşii exterminaţi sau mutilaţi de colonizatori sunt inocenţi, iar de întreaga babilonie a (post)modernităţii vinovată e doar Biserica. Ca să nu ajungi ipocrit, pervertit, criminal, e suficient să te dezlegi de tot ceea ce te mai ţine de instituţia eclezială. Mă aşteptam ca, la sfârşitul piesei, publicul să fie invitat să-şi semneze abdicarea din corpul eclezial în care - printr-un botez din pruncie la care nu a consimţit - a ajuns. Este foarte corect politic acum să arăţi cu degetul spre instituţia eclezială. Mai ales atunci când îţi închipui că ştii cum stă treaba, că ai priceput care-i schema. Nimic nou, munca de dărâmare au început-o câţiva băieţi teribili acum vreo cinci sute de ani. Încă de atunci instituţia "divino-umană" a Bisericii Apusene avea să fie, oficial, pusă între paranteze şi să se pulverizeze - cu acte în regulă - în mii şi mii de "denominaţii creştine", una mai "îndreptăţită" ca alta să existe, să-şi impună "ortodoxismul". Astfel că - după Renaştere, după "dreptatea iluministă", după "noua ordine" instituită de stalinişti şi fascişti - încă o "dezvăluire" a "racilelor obscurantiste" şi "retrograde" nu ar fi o noutate, în anul de graţie 2017. Dostoievski a scris pe larg despre împieliţarea omului modern (idolatru, nu ateu, atrăgea el atenţia), doar că în el nu se trezise emanciparea de sub "jugul" instituţiei cu pricina. El credea că nu e nevoie să se "autodenunţe" ori să o ia în zeflemea pentru a fi liber. Mai mult, chiar: ştia că e cu adevărat liber doar în măsura în care - la fel ca urmaşul sau de peste un veac, Andrei Tarkovski - izbuteşte să-şi activeze "conştiinţa eclezială". Şi atunci, ce e nou? Poate doar nietzscheanismul. Nietzsche însă avea un atu deloc de neglijat: era poet, nu ideolog. Fabulaţiile sale pe marginea "supraomului", "antihristului", "binelui" şi "răului" ş.a.m.d. ţineau de o anume poetică, nicidecum de ideologie expusă sub formă de predică pe scenă. Controversatul filosof şi poet avea în vedere războiul nevăzut din sinele omului ce caută neîncetat să devină om.
În decembrie 1989, simultan cu prăbuşirea ideologei partidului unic, a renăscut în România - adesea sub formă de ideologie, de conformism - discursul religios "pe faţă". Aproape trei decenii mai târziu, foarte puţini din cei care îl frecventează iau aminte şi la importanţa dezvoltării unei conştiinţe ecleziale, de unde regretabila poticnire în "tradiţii moarte" şi într-un formalism sterp. De aici însă şi până la a nega cu totul, a trece sub tăcere ori a lua în derâdere semnificaţia Tainelor din Biserică e, totuşi, cale lungă. Sau nu. Montarea lui Radu Jude denunţă tot ce ţine de Biserică fără niciun fel de rest, fără nicio dorinţă de nuanţare, cu pretenţia că ştie care e "adevărul" şi "viaţa". Spectacolul de la TNT tocmai asta oferă: o caricatură de tribunal, o ilustrare "politic corectă" a corupţiei altora, a celor care se complac în corpul eclezial. Am întâlnit această atitudine şi în Spania, în 2003, când am vizitat acolo nişte prieteni intelectuali spanioli. Majoritatea (cu declarate simpatii comuniste) aveau o părere bine articulată despre eşecul Bisericii Apusene, despre colaboraţionismul şi samavolnicia acesteia. Atunci am înţeles, cred, cuvintele lui Tarkovski (dar el se referea la Biserica Răsăriteană): "Omul nu poate trăi fără un ideal, iar idealul de până acum - Biserica - s-a prăbuşit şi nu a fost înlocuit de nimic." De aceea, menirea omului - în pofida oricăror provocări mai mult sau mai puţin zeflemitoare - este de a restaura acest ideal începând chiar cu propria persoană, cu propria familie.
Spectacolul regizat de Radu Jude mi-a amintit de felul în care un teolog şi filosof grec, Chrystos Yannaras, scrie despre religie. În volumul Contra religiei, Yannaras arată că religiozitatea este "o pornire înnăscută, o nevoie instinctuală şi, ca atare, prin definiţie individualistă", că "alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulţumire voluptuoasă, narcisism sacralizat". Astfel, nevoia religioasă solicită ca omul să aibă "certitudini obiective că îşi asigură mântuirea" şi "argumente de nezdruncinat cu privire la corectitudinea convingerilor sale metafizice". Nu întâmplător, mai scrie el, "primele forme de totalitarism din istoria omenirii au fost religioase: de origine religioasă sunt invenţia (adică nevoia) "infailibilităţii" puterii, controlul judiciar al gândirii, cenzura, lista cărţilor interzise, utilizarea torturii ca metodă de anchetă în procesele ereticilor", iar "modelul totalitar romano-catolic de unitate a fost reprodus peste câteva veacuri de marxismul ce a impus tot o "catedră" infailibilă, la Moscova, şi un sistem rigid de supunere a "credincioşilor" faţă de ideologia de partid". La antipodul religiei manifestate ca organizaţie totalitară, Yannaras aşază însă chemarea "Vino şi vezi", adică "o chemare ca omul să participe la anumite relaţii, relaţii de împărtăşire a vieţii, la o strădanie comună a fiecăruia de transcendere a sinelui şi sacrificiu de sine". Biserica transformată în religie nu diferă, e drept, de alte organisme de utlitate publică, însă viaţa în Biserică - atunci când nu e percepută şi practicată ca o ideologie agresivă - este "un eveniment eclezial cu caracter istoric, social şi cultural al unui anumit ansamblu de populaţie, nu o dogmă morală cu caracter teoretic".
Textul lui Carrière denunţă imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice şi dulcegăriile sentimentale, care sunt "limbajul religiozităţii instinctuale, limbajul ortodoxismului". Nota bene: fără să-şi propună dinamitarea evenimentului liturgic, eclezial (al cărui limbaj este poezia) şi a "strădaniei căutării metafizice aducătoare de bucurie". Libertatea este deplină, astfel că abia la seceriş se va separa definitiv interesul personal de dragoste. În fond, până atunci putem să luăm în zeflemea orice şi pe oricine. Şi încă ceva, apropo de interpretarea apăsat grotescă a aşa-zisului bufon din piesă, un fel de Bombardel din Cea mai fericită fată din lume sau Zed din Inimi cicatrizate - două din filmele regizate de Radu Jude. Actriţa Leopoldina Bălănuţă spunea cândva că "un lucru numit este pe jumătate rezolvat", că "dacă am numi vulgaritatea - vulgaritate, nedreptatea - nedreptate, meschinăria - meschinărie, le-ar pieri din putere". Dar, adaugă ea, "pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume". Într-un fel, vulgarităţi şi nedreptăţi se spun şi se fac, nu în ultimul rând, pentru că există cerere pentru aşa ceva. Un public (deloc neglijabil ca număr) le cultivă asiduu inclusiv prin canalele mass media, astfel că acum, pentru cei mai mulţi, nici nu mai sunt percepute ca vulgare. Pervertirea a devenit normă. Regizorul Alexandru Dabija (interpret în trei din filmele lui Radu Jude): "Dacă libertatea de a spune orice nu e dublată şi de introspecţie şi de o atitudine morală, viciază."
Am pomenit-o pe Leopoldina Bălănuţă, dar distinsa actriţă e asociată cu un tip de cinema rupt de realitate (în sensul în care este înţeleasă realitatea de practicienii Noului Val din Cinemaul românesc), desuet (Nunta de piatră, Dincolo de pod, Semnul şarpelui ş.a.). Cred însă că referinţa optimă rămâne Lucian Pintilie, binecunoscut pentru radicalismul său din teatru şi film. Ei bine, vorbind adesea despre dubla îndoctrinare politică şi religioasă a românilor, despre aparenta absenţă a sensului, Pintilie - referindu-se strict la filmul său Terminus paradis - sesizează "articulaţiile nevăzute ale mecanismelor celeste pe care Iov nu le vede". Iată-l, deci, pe colosalul artist afirmând că "Dumnezeu nu neagă sufocanta existenţă a răului, întinderea-i cumplită, autonomia sa", ci doar "propune furios o altă calitate a privirii şi, deci, înţelegerii". Cum ar veni, îi forţează lui Iov ochiul, îl face să privească "din perspectivă divină", îl învaţă să vadă. Îi dă o lecţie "de anatomie, de arhitectură şi de metafizică" despre "ce trebuie văzut şi cum". Abia apoi "invizibilul devine vizibil". Şi îl învaţă cum trebuie să privească şi să înţeleagă "din perspectivă imediată şi cosmogonică"... un hipopotam, un crocodil. După aceea va avea acces la toate capodoperele divine. Fără acest "salt de la invizibil la vizibil" rămânem la ideologie, la băşcălie. Fără a pătrunde în interiorul imaginii, fiinţa zisă om rămâne condamnată la absenţa sensului. Răul de neclintit instalat în societate nu poate fi distrus prin dinamitare. Poate fi privit cu dezgust, cu oroare, dar - spune Pintilie - numai o schimbare interioară de optică îl poate judeca. În Terminus paradis, răul este mântuit de "peisajul miraculos" al unei biserici albe - "un punct de legătură dintre viaţă şi moarte", un "terminus" luminos. "Lumina pătrunde în film prin această fereastră deschisă spre cer", adaugă Lucian Pintilie, precizând că "imaginea aceasta nu a declanşat nici optimismul festiv, nici nădejdea mântuitoare, ci a fost, ca să spunem aşa, o schimbare de optică". Răul nu a devenit mai tolerabil, s-a schimbat doar calitatea privirii. Am plecat de la Controversa de la Valladolid cu gândul că speranţa pierdută nu este un păcat, că - atunci când îţi doreşti să vezi, să înţelegi ca să străvezi - ea poate fi "un grad al disperării şi al iluminării implicite".
[1] Carrière a fost scenarist la filme de Luis Bunuel (Jurnalul unei cameriste, Belle de Jour, Fantoma libertăţii, Calea Lactee, Acest obscur obiect al dorinţei), Pierre Etaix (Yo-Yo), Milos Forman (Taking Off), Volker Schlondorff (O iubire a lui Swann), Andrej Wajda (Demonii) ş.a.
[2] Doar că "ocupaţiunea mintală" a scriitorul kirghiz se îndreaptă spre educaţie, spre zidire: "Cel mai bun lucru pe care un om îl poate face pentru semenii lui este să-şi educe copiii în aşa fel, încât să iasă din ei oameni de nădejde, şi asta nu cu ajutorul unuia sau altuia, ci de unul singur, zi de zi, pas cu pas, să le dăruieşti întreaga ta fiinţă, să fii cât poţi mai mult alături de copii."; "Omul n-a fost creat de la început să fie integru moral, urmărind constant idealul etic, binele, o fiinţă înzestrată cu multe virtuţi, în nici un caz, nici vorbă de aşa ceva, pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-şi întărească sufletul punându-l la încercare şi de fiecare dată, cu fiecare nouă naştere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputinţă de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om."