Temele sunt grave, chiar dureroase, personajele - complexe şi conflictuale, motiv pentru care cu atât mai remarcabilă este punerea în scenă a tinerei echipe de la Sibiu, asupra căreia am să mă opresc. În ciuda experienţei lor relativ modeste, de scenă şi de viaţă, studenţii anului III Actorie, sub coordonarea profesorilor Codruţa Vasiu (actriţă invitată) şi Bogdan Sărătean, reuşesc să interpreteze convingător o paletă variată de trăiri şi de situaţii dramatice. Iubirea e prezentată sub diversele ei aspecte: iubirea maternă, gingaşă, plină de atenţie a Liuskăi (Denisa Lupu) pentru copilaşul ei sau a Lidiei Fiodorovna (Codruţa Vasiu) pentru fiul său, Serghei (Marian Bureata), iubirea-devoţiune a acesteia din urmă pentru soţul mort ("omului numai o singură iubire îi este dată"), iubirea răbdătoare, tolerantă şi în final deznădăjduită a lui Serghei pentru Liuska. Cel mai adesea însă iubirea parcă are sădit în ea germenele autodistrugerii, care o face să degenereze, să se transforme în neiubire, în ură, în neîmplinire, conducând chiar la crimă.
Micul sat bielorus în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, în care viaţa curge în matca previzibilului, iar gerul iernilor interminabile se dezmorţeşte numai cu alcool, ascunde adevărate drame. Peisajul dezolant, sugerat de proiecţia copacului dezfrunzit pe fundalul de nylon al scenei, amplifică angoasele, antrenând individul într-o revoltă surdă în faţa sentimentului de singurătate şi derizoriu, împingându-l pe panta dezumanizării, a pornirilor instinctuale, barbare. Iubirea dintre Liuska şi Kolia s-a mistuit de mult, sau poate că nu a existat niciodată. Relaţia lor, prezentată retrospectiv, stă sub semnul violenţelor verbale şi fizice. Agresivitatea şi alcoolismul bărbatului conturează în mintea tinerei lui soţii, tot mai lucid şi mai senin gândul de a-l ucide. În ochii înlăcrimaţi ai Denisei Lupu se citeşte groaza Liuskăi - încercând să se protejeze pe sine şi pruncul din braţe - urmată apoi de acea privire detaşată, care străbate lucrurile şi care anunţă cruda decizie: "De ce să-l mai iubim noi pe tăticul, dacă el nu ne iubeşte pe noi? Chiar n-o să-l mai iubim, nu-i aşa comoara mea, că n-o să-l mai iubim pe tăticul? Aşa o să facem, sufleţelul meu. Mai bine să-l omorâm pe tăticul." În lipsa scenei propriu-zise a crimei, tensiunea dramatică este convertită în trăire apăsătoare a tragicului, având drept corespondent vizual lumina sângerie în care Dorin Părău îmbracă decorul.
Singura persoană faţă de care Liuska nu-şi ascunde păcatul este Serghei, poliţistul satului, ce o iubeşte în taină de mulţi ani. Ca toţi ceilalţi, el îl crede pe Kolia plecat la Moscova să lucreze, dar absenţa îndelungată a acestuia îi trezeşte suspiciuni. Deşi lansase zvonul că soţul ei şi-a găsit o amantă, pe Serghei Liuska nu-l minte. Îi mărturiseşte crudul adevăr, descriindu-i în detaliu cum a scăpat de cadavru şi spre uimirea ei, bărbatul acceptă să poarte toată viaţa povara acestui secret, demarând cât mai repede pregătirile pentru nuntă. Fericirea însă nu durează mult, fiindcă trecutul se insinuează în prezent. Lumea morţilor e separată de cea a viilor doar printr-o punte imaginară, pe care spiritul lui Kolia o trece adesea, arătându-se fostei soţii şi copilului, tulburând liniştea casei şi a sufletului, conducând-o pe Liuska spre depresie şi pe Serghei spre sinucidere.
Scenografia Alexandrei Constantin, aflată la debut, are meritul de a puncta principalele elemente simbolice ale textului, fără a încărca excesiv spaţiul restrâns de joc al sălii CAVAS. În această economie, geamul spart prin care tânăra femeie zăreşte pentru prima dată fantoma celui ucis, primeşte o semnificaţie aparte. El se înscrie într-un imaginar al limitei, marcând tranziţia dintre două regimuri temporale, dintre universul concret şi cel al spiritelor, dintre spaţiul dinăuntru (protector) şi cel din afară (dominat de gerul iernii), dintre micul sat pierdut în nemărginirea stepei şi lumea oraşului la care visează Nastia (Ştefania Marola), dar şi dintre iluzie şi realitate, dintre aspiraţiile fiecărui personaj în parte şi eşecul existenţial. Chiar şi atunci când rama sa închipuie ecranul televizorului, el nu face decât să accentueze izolarea, ruptura cu exteriorul şi în multe cazuri, bariera, stagnarea, imposibilitatea localnicilor de a-şi depăşi fie condiţia vicioasă, de alcoolici notorii (Kolia) sau în devenire (Serghei, Ivan, Ciubasov), fie cea de prietene sau soţii prinse în mariaje nefericite, trebuind să suporte agresivitatea şi alcoolismul bărbaţilor (Maşka, Nastia). Nu întâmplător butoaiele metalice reprezintă, alături de geam, principalele elemente de recuzită, sugerând înclinaţiile bahice ale sătenilor.
Un alt cuplu pentru care iubirea îşi pierde puritatea iniţială este Nastia (Ştefania Marola) - Ivan (Bogdan Tălmaciu). Ea simte că nu îl mai iubeşte, fiindcă se îmbată "ca un porc", nu are nicio iniţiativă, nu îşi doreşte mai mult de la viaţă. În plus, dragostea lor este neroditoare. Nastia şi-ar dori prunci, şi-ar dori să plece la Moscova, să evadeze din cenuşiul existenţial. Ivan simte şi el impasul în care a ajuns relaţia lor şi în mintea-i tulburată de aburii alcoolului nu întrevede altă soluţie, decât cea de a o ucide.
Oscilând între aceste extreme iubirea este fragilă, supusă alienărilor ("Ciudatã mai e iubirea la oameni!", spune Serghei). Erosul şi thanatosul coexistă în orizontul primitivismului, pornirilor necontrolate. Fericirea este la fel de zgomotoasă şi de violentă ca nefericirea şi ele se amestecă implacabil, cum se întâmplă la petrecerea celor doi miri - Olga (Malvina Hanea) şi Ciubasov (George Ciucă) - când apariţia lui Serghei, beat, umbreşte fericirea tinerei perechi.
Moartea acestuia din urmă, anticipată de gestul Liuskăi, de a da de mâncare porcilor cu propria-i mână, ca formă de autoflagelare, oferă imaginea unei subiectivităţi supradimensionate, alunecând pe panta nebuniei, rupând zăgazurile echilibrului lăuntric. Lumina roşie ce inundă din nou scena, grohăitul şi ţipetele de purcei înjunghiaţi au menirea de a ilustra magistral sfâşierea interioară. Replica lui Ivan din final ("Uite aici iubirea oamenilor... asta le e iubirea...") sintetizează cu infinită amărăciune mesajul textului, pecetluit de muzica tânguitoare, compusă de Claudiu Fălămaş.
Atât prin viziunea regizorală, cât şi prin decor, light design, sound design şi interpretare plină de emoţie şi forţă a tinerilor actori, acest spectacol studenţesc merită cu prisosinţă să stea alături de cele mai bune montări ale Teatrului "Radu Stanca" şi chiar să fie reprezentat pe scena naţionalului sibian.
Iubirea la oameni, de Dmitri Bogoslavski
Traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu
Regia: Bogdan Sărătean
Scenografia & costumele: Alexandra Constantin / Muzica originală: Claudiu Fălămaş / Light design: Dorin Părău / Asistent regie: Daiana Mădăras / Asistent producţie: Raluca Mitea / Manager proiect: Luminiţa Puiuleţ / Foto: Cristian Bîscă.
Cu: Sergiu Argeşanu - Kolia; Denisa Caian / Denisa Lupu - Liuska, soţia lui; Daiana Mădăras - Olga Borisovna, mama ei; Marian Bureaţă/ Alin Turcu - Serghei; Codruţa Vasiu (actriţă invitată) - Lidia Fiodorovna, mama lui; Bogdan Tălmaciu - Ivan; Ştefania Marola - Nastia, soţia lui; George Ciucă - Ciubasov; Malvina Hanea - Olga, iubita lui; Denisa Caian / Denisa Lupu / Georgiana Codreanu - Maşka, vânzătoarea.