Limba maternă - Mameloschn este un spectacol al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, care a avut premiera în 19 noiembrie 2016. Textul de bază este scris de Sasha Mariana Salzmann şi tradus din germană de Mircea Sorin Rusu. Regia îi aparţine Olgăi Macrinici. Spectacolul prezintă povestea a trei femei, care seamănă mult între ele şi, poate tocmai de aceea, nu se înţeleg între ele. Bunica, mama, fata. Trei femei, trei tipologii, trei istorii diferite şi trei puncte de vedere care se ciocnesc aproape în fiecare secundă. Aceste trei personaje sunt interpretate de Monica Ristea (Lin), Roxana Marian (Clara), Carmen Ghiurco (Rahel).
Rahel. Fata care străbate oceanul pentru a găsi în distanţă apropierea de care are nevoie. Doar că această îndepărtare nu este înţeleasă de nimeni. Nici de mama. Nici de bunica. Nici de Davie nu ar fi. O evreică crescută de o mamă germanizată şi de o bunică, fostă comunistă, vedetă de cabaret. Rahel învaţă idiş. Îşi caută originile, îşi caută îndeplinirea. Caracterul ei foarte puternic îi permite o anumită superioritate faţă de viziunea ei despre viaţă. Această superioritate defineşte şi relaţia sa cu mama ei.
Clara. Mama care încearcă să fie în acelaşi timp aproape şi departe de fiica sa. Departe, de ce? Pentru că îi este teamă că o va pierde aşa cum l-a pierdut pe fiul său, Davie, fratele geamăn al Rahelei. Davie a plecat de acasă. Iar Rahel urmează să facă acelaşi pas. Un pas spre o lume nouă. Totuşi, nu cred că Rahel este singura care îşi doreşte această distanţă. Clara vrea şi ea la fel, numai că ea a plecat demult. E departe demult, fapt pe care îl simte şi Rahel, simte distanţa nemăsurată dintre ea şi mama ei, şi ştie exact cine a făcut primul pas.
Lin. Bunica veşnic tânără, care a trecut prin tot şi înţelege tot. Nu ţine partea nimănui, deoarece are mai multă şiretenie de atât, dar tocmai datorită acestei viclenii duioase se împacă perfect cu nepoata sa. Mereu are câte o replică explozivă, pe care are grijă să o arunce tocmai atunci când i-e omului lumea mai dragă. De aici se trage, de fapt, duioşia sa picantă. O artistă de cabaret care, datorită poziţiei sale politice din tinereţe, a reuşit să ajungă departe. Departe de graniţă, departe de grijile familiei.
Spaţiul de joc este unul neobişnuit şi colorat: instalaţii de lumini colorate care marchează schimbarea scenelor, lămpi colorate - atârnate deasupra spaţiului mamei şi a bunicii - care se sting tocmai atunci când trebuie să se stingă şi, nu în ultimul rând, un fel de dulap-valiză care se deschide şi e plin de luminiţe şi jucării la rândul lor colorate - toată copilăria într-o singură piesă de mobilier. Mici pete de culoare... şi atât. În rest, podea şi pereţi negri. Totuşi, merită de remarcat şi dulăpiorul cu oglindă al bunicii, care imediat ne duce cu gândul la cabaret şi la succesele de odinioară, de care ne şi povesteşte artista îmbătrânită - toată tinereţea într-o singură piesă de mobilier. Surpriza supremă a scenografei Cristina Milea este instalaţia care ne întâmpină încă din hol, înainte să intrăm la spectacol. O instalaţie alcătuită din mai multe panouri, umplute toate cu poze din copilărie şi din adolescenţă, cu scrisori, cu mesaje din text. Regrete, izbucniri, mărturisire, iertare, dor, implorare - toate acestea apar pe panouri sub forma unor bileţele, fiţuici mototolite de hârtie cu colaje de texte şi fotografii chiar scrise, pur şi simplu, de mână.
Spectacolul are şi un sunet specific: cutia muzicală. Acea jucărie magică, care te conduce, ca spectator, de la intrare în hol până la aplauzele finale. Cutiuţe muzicale sunt peste tot, în hol, în dulapul bunicii, în dulapul-valiză a Rahelei - o sumedenie de cutiuţe muzicale, care, la un moment dat, cântă împreună. Muzica nu este permanentă, apare doar în anumite părţi şi, totodată, deschide şi încheie spectacolul. Ca şi cum ai pătrunde brusc într-o cutie muzicală unde se desfăşoară o întreagă poveste a trei femei care îşi caută locul şi rostul în viaţă. Care caută să ajungă departe. Iar această poveste ne permite oarecum, ca spectatori, să fim părtaşi la tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Părtaşi în cel mai propriu sens al cuvântului. Aceasta devine posibil prin maniera în care actriţele îşi dau replicile: în dialogurile lor, ele susţin un puternic contact vizual cu publicul, acesta devenind astfel martor şi complice al personajului, dar rămânând în acelaşi timp în intimitatea vizitatorului de teatru. Nici o interacţiune directă, dar cu atât mai multă emoţie.
Spectacolul nu se dovedeşte a fi un experiment pentru înţelegerea sau neînţelegerea femeii. Dimpotrivă, prezintă trei tipologii distincte fără însă a le generaliza. Iar titlul ne vorbeşte despre limba maternă. De ce? Auzind această expresie, gândul mi se duce imediat la mamă. Iar în acest spectacol două dintre cele trei personaje sunt mame. Mame care vor cu stăruinţă ca persoana lor să fie ceva suprem în ochii fiicelor. Numai că Rahel şi-a ales o altă cale, o altă limbă şi o altă persoană care să-i fie drept principiu în viaţă: s-a ales pe ea. Ea nu îşi vede identitatea prin prisma mamei sale. Ea are alt mameloschn. Undeva, departe.
Limba maternă - Mameloschn de Sasha Marianna Salzmann
Traducere în limba română: Mircea-Sorin Rusu
Regia: Olga Macrinici
Distribuţia: Monica Ristea, Roxana Marian, Carmen Ghiurco
Scenografie: Cristina Milea / Asistent scenografie: Denisa Berceanu
Regizor tehnic: Stelian Chiţacu / Lumini: Kászoni Attila / Sunet: Jancsó Levente / Editare foto: Cătălin Roşaţă / Sufleur: Dana Arţuche / Producător delegat: Nicu Băgăian
Mulţumim pentru suport artistic şi ethnic: Artiştilor: Mihai Crăciun, Sandu Macrinici / Secretarilor artistici: Emi Ostace, Judit Kacsó / Atelierelor: Olasz Peter, Sárosi Ferencz, Körösi Csaba, Szabó Annamária, Varga Izabella, Rodica Tanţoş, Vilmos Nám, Ferencz (atelier fierărie), László Dezső (atelier tâmplărie), Istvan (atelier tâmplărie), Dorina Vumvulea, Mărioara Şopterean / Voluntarilor Guga Junior: Anita Kacsó, Alexandra Poienar, Emese Szalo, Iris Gherendi, Denisa Lucaciu, Mădălina Târşoagă, Diana Porav, Raul Băgăian.
Traducerea pentru supratitrare în limba maghiară: Kacsó Judit-Andrea.