Din fericire, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti nu are nici o legătură cu producţiile care fac audienţă TV. În schimb are toate legăturile cu tot ce e mai bun în universul afrimian. Fie că e vorba de cel sonor, asumat integral de regizor, de cel vizual (variaţiuni pe o temă din Nighthawks de Edward Hopper), potenţat de colaborarea cu din în ce în ce mai semnificativul scenograf care este Adrian Damian, ori de cel al relaţiilor dintre personaje. Aceeaşi fragilitate zâmbitoare, aceeaşi violenţă acoperită în vată, aceeaşi nefericire zidită în poezie, aceeaşi periferie damnată, şi totuşi vie, practicând supravieţuirea pe bază de ironie şi speranţă.
Spectacolul deconstruieşte foile ca de ceapă ale textului şi pesemne că o altă punere în scenă ar putea gândi o succesiune diferită a scenelor. Acţiunea virează din prezent în trecut în viitor şi iar în prezent, spaţiile întâmplărilor felurite se dezvăluie a fi plasate într-o proximitate aproape claustrofobă, fericirea şi nefericirea sunt la colţ, la un gest, la o secundă distanţă.
Memoria păstrează fragmente. Doors-ul live al fetei care ia lecţii de muzică (Gabriela Sandu), întâlnirea însinguraţilor, adică cea dintre Niki (Ada Simionică) şi vânzătorul din micul magazin de cartier (Bogdan Farcaş), mama-imigrantă (Clara Flores) vânzând şerveţele în intersecţiile etern-aglomerate ale metropolei, mângâind câinele-lup (Freyja), emisar al pierduţilor ei copii, fiica-emigrantă (Mihaela Popa), alergând ori poate dansând în frigul ce o va ucide la câţiva paşi de regăsire, la câteva minute de umilinţă.
Preţ de o oră şi jumătate, cioburile sunt asamblate într-un glob fragil. La final, globul se sparge iar, în alte mii de cioburi. Pentru a se re-asambla la proxima reprezentaţie. La următorul Afrim. Acest Sisif dotat cu super-glue, bun pentru lipit fragmentele în care se împrăştie omenescul după exploziile de fiecare zi.