Spectacolul propus de Teofil Paşca e unul dificil prin chiar simplitatea lui. Textul portughezului Abel Neves Niciodată n-am fost la Bagdad nu e prea ofertant în spectaculozităţi la mâna întâi, axat pe dialogul cotidian, tern în aparenţă, dintre doi tineri, Carla şi Roger, care încearcă să-şi construiască o viaţă împreună. Protagonişti: Alexandra Duşa, Valentin Oncu.
Propoziţia negativă din titlu nu neagă doar neapartenenţa eroului la spaţiul urban desemnat, ci neagă şi obedienţa faţă de cutumele prăfuite ale unei societăţi "aşezate". Câtuşi de puţin portugheză, atmosfera piesei şi problemele cuplului pot fi transmutate oriunde pe glob. Legătura cu evenimentele din Bagdad, pe care regizorul se străduieşte s-o afişeze de la bun început, este dependenţa de laptop a lui Roger. El este prototipul omului lipit de ecranul miraculos. Imaginile cu războiul din Irak sunt pentru erou a doua realitate, o realitate substituită prezentului obişnuit. Bine că nu ne sunt proiectate scene de război! Acestea au acaparat numai mentalul eroului. Trăiesc în capul lui. Pentru Roger aşadar, această dependenţă este dăunătoare întrucât îl face insensibil (chiar opac) la problemele de sănătate ale partenerei, îl îndepărtează de ea. Ciondănelile, neînţelegerile, impulsurile repetate de a părăsi camera închiriată se ţin lanţ de-a lungul reprezentaţiei. De altfel, neliniştea, continua fojgăială a personajelor începe chiar înainte ca spectatorii să se aşeze la locurile lor. Pe durata desfăşurării acţiunii, cei doi vor scoate haine, valize, pături sau alte obiecte personale din lăzi de diferite mărimi ce sugerează provizoratul continuu, dorinţa de deambulare, de căutare, de demenajare. Viaţa ternă e nemulţumitoare. De aici, oscilaţiile, furiile. Nimic nu e stabil, fix, bătut în cuie, ca orice relaţie de cuplu. Lăzile şi puţinele obiecte de decor sunt transportate mereu dintr-un loc în altul. Accentul pus de regizor este pe coordonarea mişcării, fluidizarea corporalităţilor.
Spre final, de fapt o extragere subtilă din această mişcare browniană, ni se induce impresia că noi, spectatorii, am fost martori inoportuni la jocul unor actori care se pregătesc, iată, să meargă acasă după repetiţie. Idee salvatoare pentru liniaritatea subiectului pusă în practică prin strângerea lăzilor şi a mobilierului de angajaţii teatrului ca scena să rămână goală. Nici nu ştii dacă problemele crizei cuplului au fost reale sau nu, rezolvate sau nu, dar cu ocazia acestei vizualizări dinamice, invitaţia la problematizare personală a fost făcută, plasată pentru fiecare spectator în parte. Sarcina regizorului s-a încheiat. A conştientizării mesajului abia începe.
Dorinţa de afirmare a actorilor e de domeniul evidenţei şi se încadrează în bunul gust insuflat de regizor. Alexandra Duşa creionează o fată bună, sensibilă, ataşată şi iubitoare. Jocul ei se axează pe discreţie şi fineţe, calităţi vădite de la primele replici, pe care le manevrează mai bine decât starea de furie ce pune uneori stăpânire pe personajul interpretat. Valentin Oncu e un actor format deja, adult, sigur pe sine, capabil de roluri de lungă respiraţie. El se deschide spre spectatori cu o inegalabilă plăcere atunci când supralicitează spunând că ar fi capabil de orice pentru a aduce publicul în sală, chiar să joace pe scenă în fiecare zi, dacă e necesar. E vocea unui entuziasm pe care trupa teatrului turdean "încă în formare" şi-o revendică în această perioadă ca pe o datorie. Tânărul regizor recunoaşte: n-a fost niciodată la Bagdad, dar a prins ceva din psihoza trădării realului pentru trăirea în virtual şi a consecinţelor acestei trădări, în ton cu piesa lui Abel Neves.
Citiţi un interviu cu regizorul Teofil Paşca aici.