Filmul de acum, Life, al regizorului Daniel Espinosa (autor al sumbrului, politicului Child 44) reuşeşte să găsească rezolvări altfel, să ţină audienţa cu sufletul la gură de la începutul violent cu o ciocnire în spaţiul cosmic până la finalul frisonant şi dramatic ce, la o adică, lasă o uşă deschisă pentru eventuale continuări.
Şi acesta de acum are filmări uluitoare şi efecte cu Pământul văzut de departe, din exterior, şi operaţiuni de reparare periculoase în afara staţiei - fără să se insiste pe picturalitatea acestora ca în Gravity. Şi avem iar o echipă mixtă, un bărbat şi o femeie care trebuie să se salveze unul pe celălalt şi Terra însăşi şi să-şi mai îngăduie şi o umbră de apropiere romantică.
Chiar dacă previzibil, admiri abilitatea de a construi o poveste credibilă în spaţiul îngust, dificil, fără timpi morţi, cu personaje şi replici puţine. Filmările de foarte de aproape. Paturile-capsulă originale. Şi ştiinţa, reuşita de a compune un puzzle echilibrat din partea de cercetare, cu explicaţii aride, şi din cea foarte umană a mărturisirilor care vin la timp, necesare, credibile. Chiar foarte frumoase detalii ştiinţifice, bine aşezate în poveste. Iar vocea din off cu care începe citirea jurnalului de bord, cum avea şi Alien, nu deranjează la nicio repetare. Aceasta şi muzica ce pregăteşte tensiunea merg foarte bine şi te ţin atent în poveste. Uiţi să respiri.
Ryan Reynolds are un rol mititel, dar lui i se dăruieşte o rezolvare cu suspans, rar văzută astfel în filmele SF. El este primul personaj cu care creatura extraterestră intră violent în contact de asimilare. Scena, cu el cu spatele la noi în timp ce scuipă sângele ce tâşneşte şi pluteşte în jeturi în jur - una chiar de antologie în filmul de gen.
Dacă în Sunshine era din ce în ce mai cald, aici - şi gândul la acest film e şi datorită prezenţei şi acolo şi aici a lui Sanada - un final în forţă, contracronometru, cu scăderea drastică a temperaturii. Interesant. Şi, la fel, legătura cu Pământul, de data aceasta fără centrul standard Houston să zicem, cu toţi specialiştii la birouri privind concentraţi semnalele luminoase. Acum regizorul introduce o parte umană şi caldă, copii filmaţi tocmai în Time Square - avem aşadar omagiul pentru oraş şi patriotismul - care pun întrebări celor de pe staţia spaţială. Şi asta aduce fire de umor, dorul de casă, lumea de departe în coridoarele tubulare claustrofobe. O găselniţă bună.
Sigur, cel mai mult aştepţi apariţia formei extraterestre. Vrei să vezi imaginaţia echipei pusă la lucru. Efectele, machetele, măştile, reacţiile. Cea de aici porneşte de la o simplă celulă la microscop. A fost gândită ca o făptură marină, gelatinoasă, monocromă, agresivă. Cu tentacule de caracatiţă, o creatură inteligentă care asimilează ce prinde. Pe măsură ce creşte, pentru că o face, fără să ajungă la dimensiuni colosale, capătă chip şi fălci de zdrobit. Foarte bună în poveste scena cu acest E.T. ce strânge ca-n menghină geamul incasabil şi cele în care apare unghiul subiectiv, unghiul de vedere al creaturii.
Trăieşti ca spectator panica, nu simţi o clipă platoul de filmare. Totul e credibil. Un SF cu acea bună parte de urmărire, cu notele de thriller-horror numai bune pentru a te ţine antrenat în poveste, Filmarea în ralenti, când vine - căci vine, se pare că e un MUST în genul ăsta de filme -, cu toate fărâmele staţiei, plutind într-adevăr plastic prin cosmos, foarte frumoasă. O scenă aproape poetică. Poetică şi tragică.
Muzica foarte, foarte bună, dacă nu de Oscar, sigur de o nominalizare.
Finalul, cu twistul lui, puternic, încheie un film frumos şi ambiţios. Rămâne de văzut dacă memorabil sau nu.