Filmul de acum, de lungmetraj cu actori, păstrează şi el foarte multe din anime-ul atât de îndrăgit, chiar dacă este mult mai pudic faţă de original. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Aeon Flux, şi el realizat după desene animate, care arăta mult mai îndrăzneţ în animaţie, şi eroina de aici este mai cenzurată, mai îmbrăcată. Regizorul a eliminat mare parte din prima jumătate, din marile întrebări filozofice şi angoasele din seria japoneză, şi a lăsat din plin în prim-plan acţiunea şi multe, foarte multe, lupte corp la corp. După un timp chiar te întrebi de ce mai e nevoie de atâta tehnologie. Apare aici însă ca noutate gândirea telepatică şi, atât cât se apelează la acest procedeu, e ingenios. Este un film SF de acţiune, aşadar există multe scene de lupte şi urmăriri, toate foarte interesant filmate şi coregrafiate. Cu suspans de fiecare dată. Filmul de acum reuşeşte să rămână întunecat şi să ducă din punct de vedere vizual cât mai departe posibil reuşita, găselniţele animaţiei.
Dacă scenariul este destul de liniar, s-a plusat enorm în schimb în partea vizuală, pe costume, pe scenografie, pe oraşul futurist, el însuşi aici personaj înalt până la cer. Totul este exagerat, menit să îţi ia ochii. Filmul perfect de multiplex, de IMAX, de ecran uriaş, de Dolby, de 4DX. Oraşul este acum şi mai uluitor decât în The 5th Element sau Blade Runner, la care se raportează toţi, decât în filmele lui Spielberg - A.I. şi Minority Report. Şi aici avem ploaia aceea pentru care Sir Ridley Scott se luptase atâta cu marele studio, cadrele capătă şi aici astfel tristeţe şi poezie. În plus, reclamele sunt cu adevărat supradimensionate, stăpânesc şi umplu holografic oraşul, în care totul este de vânzare.
Rupert Sanders este regizorul care a gândit în 2012 Snow White and the Huntsman. O poveste clasică cu haine noi, pe tipar feminist, cu o protagonistă care-şi apără drepturile cu arma în mână. Foarte, foarte departe adică de versiunea dulceagă Disney sau alte variante ale basmului fraţilor Grimm. Filmul lui din 2012 a fost nominalizat la Oscar pentru cele mai bune efecte vizuale şi pentru costume şi, după cum veţi vedea şi filmul de faţă are atuuri similare, efecte şi costume clar reuşite, originale, foarte atent lucrate. Acum, ce nu avea anime-ul, trupul e plin de tăieturi, ca un Frankestein feminin. Chiar şi costumele mulate din silicon, mulate ca a doua piele, sunt gândite la fel. O fragmentare grafică ca să amintească mereu, în fiecare cadru, că privim un robot. O găselniţă reuşită. Şi o muncă de premiat.
Încă ne mai aducem aminte de uluirea cu care am privit în 1999 Matrix. Genericul cu numerele verzi digitale care curgeau pe tot ecranul, scenele cu eroul cablat la tot felul de tuburi, hainele şi efectele, totul era nou pentru noi. Iar cinema-ul nu a mai fost la fel după acest film. Foarte puţini ştiau atunci că pelicula fraţilor Wachowski se inspira (şi) din anime-ul Ghost in the Shell. Iar la noi erau puţini care să îl fi şi văzut. Matrix a prins un moment bun, a venit, revoluţionar, la timp. Filmul de acum, după atâtea jocuri video, BD-uri şi serial, dorit atât, pare că ajunge un pic - nedrept - cam târziu. Este acum aici, în oraş, la toate multiplexurile şi are multe de arătat. Rămâne de văzut cu cât succes.
Încă de la începutul cu vocea din off, eşti avid ca spectator să afli mai multe, mai repede, mai departe. S-a mizat pe o mare vedetă americană, tânără, frumoasă şi sexy, Scarlett Johansson. Şi, din punctul acesta de vedere nu au dat greş. Îi urmăreşti - şi camera o iubeşte, o filmează des de aproape - fiecare curbură a trupului, fiecare linie, chipul impecabil. Te miră, e drept, mersul actriţei, pasul ei apăsat, înţepeneala, balansul şi aplecarea fiecărui pas, dar aşa şi-a gândit partea artificială, de robot. Mai ciudat este cumva lipsa de emoţie, de empatie cu ce i se întâmplă eroinei. După un început mai greoi, filmul devine compact şi îşi arată forţa pe măsură ce se apropie de final. Abia în a doua parte devine un pic şi emoţionant, chiar aşa destul de static cum e. Sigur, în ciuda scandalurilor pentru că o eroină asiatică este jucată de o actriţă americană albă care se dă drept japoneză, înţelegem de ce s-a optat pentru această soluţie. Dacă se vor realiza continuări, ştim deja că se vor face ajustările necesare ca filmul următor să fie mai bun. Era Carrie-Ann Moss mai sexy şi mai convingătoare în Matrix? Rămâne să decideţi voi.
Filmul acesta, pe lângă un robot cu suflet şi creier uman, aduce un doctor mai altfel decât atâţia alţi oameni de ştiinţă acaparaţi de descoperirile lor. Este tot o femeie şi asta contează în tensiunea filmului. Mai ales că o reîntâlnim cu drag pe Juliette Binoche şi îi apreciem tristeţea aceea numai a ei cu care îşi înnobilează mereu personajele, şi de data aceasta emoţionant. Ea ştie, reuşeşte să-şi umanizeze personajul, genul foarte arid în filmele de acest fel.
Un lucru e clar - gadgeturile sunt din plin, uluitoare cât timp te uiţi la ecran în derularea acţiunii. Efectul de invizibilitate (aşteptat din anime), scanerele, machiajul, efectele de dizolvare, muzica, Kitano Takeshi vorbind în japoneză, atât de el cum îl ştim din filmele lui, tip yakuza, montajul de sunete, Michael Pitt mai matur, care se cam rătăcise în peisaj, mama japoneză atât de graţioasă şi de simpatică, adică Kaori Momoi pe care vrem să o mai vedem - toate sunt bile albe. Hologramele oraşului, GPS-ul, scenele din apă, gândirea telepatică foarte bine în filmul acesta cu actori - toate cu efecte aduse la zi. Momentele cu ele - frumoase de privit. Şi, chiar dacă un pic bizare ca aspect nou în film, la fel şi personajele secundare.
Un om care a devenit un robot, o maşină care îşi aminteşte trăiri şi emoţii şi unele reparaţii aşa cum unei fiinţe umane îi este imposibil, un robot în căutarea propriei identităţi şi - mai ciudat - a răzbunării. Un blockbuster de văzut. Destule de arătat, de dezvoltat la o adică, la o eventuală continuare. Foarte posibilă.