Amintiri teatrale (V) - Orfeu, imaginile lui Dante

Întâmplător, sau mai bine zis nu întâmplător, aşa a fost scris să fie, am găsit traducerea publicată în 1925 de Cartea Românească, sub îngrijirea lui Ramiro Ortiz^[i], traducere impresionantă a lui George Coşbuc a Divinei Comedii de Dante Alighieri.

Pe una dintre pagini semnătura posesivă a lui Trixi Checais^[ii].


Divina Comedie: drumul prin Infern, Purgatoriu şi Paradis parcurs de Dante, întâlnirea cu Virgiliu şi mai apoi cu Beatrice stau la baza citatelor scrise, cât şi citatelor traduse în imagini şi reprezintă sursa de inspiraţie pentru spectacolul de teatru-operă Orfeu şi Euridice.


Pe via Dante Alighieri în Ravenna, se află mormântul celui ce ne-a lăsat scris drumul pe care-l parcurgem fiecare de aici de pe pământ, trecând prin Infern, Purgatoriu către Paradis. Acest "ghid" mental ar de folos tuturor, căci toţi străbatem acest drum.

Dacă ajungi la Ravenna înţelegi de ce a trăit şi a murit acolo Dante; toate pietrele pavajelor au imprimaţi paşii săi, toate casele ascund privirea lui Dante.

Am văzut în anul 2000, la Ravenna, o expoziţie de sculptură mică (deh, a unor artişti unguri) foarte modernă, avangardistă aş spune, inspirată de versuri şi sensuri din opera, trilogia aş îndrăzni să-i spun, scrisă de Dante; expoziţia arată că Dante nu e mort, el este în Paradis şi ne trimite semne de inspiraţie.


Acelaşi neobosit, inegalabil artist, Adrian Enescu, timp de doi ani rescrie, scrie notă cu notă, într-o versiune aparte, în limbajul muzical al anului 2007-2008, opera barocă a lui Glück. O transformare muzicală, umană a tragicei poveşti de dragoste, dar cu soluţie pe înţelesul oamenilor.

Mergând la Ravenna am înţeles că drumul către cealaltă lume e ca drumul credinţei noastre către cer: printre pereţii unei cupole. Dacă am culca încet, cu grijă, această cupolă, ea ar deveni un tunel. Acest tunel ne va conduce în mod sigur către Paradis, trecând şi înfruntând Infernul şi Purgatoriul.

Şi aşa am construit, ca un ucenic ascultător şi la început de drum, tunelul care să conducă fiinţa şi gândul către găsirea nemuririi şi dragostei pierdute.
Ce elemente mai potrivite aş fi avut la îndemână decât ţărâna, lutul, piatra şi apa, ele fiind prezente peste tot în viaţa noastră de aici şi de acolo?

Când energia se acumulează undeva în adâncuri izbucneşte ca limbi de foc, aţâţând, uneori curăţând răul.
În spectacolul nostru focul purifică şi, mai mult, transformă trupul Euridicei în cenuşă care se aşază şi în contact cu apa devine lut, piatră şi apoi trup uman.

Ducu Darie a imaginat, într-un mod genial, două Euridice: cea care este trup şi cea care este spirit, spirit după care aleargă Orfeu.
Orfeu, ştie regula că nu trebuie să vezi niciodată ochii celei pe care o iubeşti; în acea privire este ireversibilul.

După ce am vizitat Muzeul Quai Branly din Paris, Franţa, cu amestecul de culturi ale Asiei, Oceaniei, Africii şi Americilor, în mintea mea s-a format ideea că toate culturile lumii sunt de fapt o singură cultură şi atunci?
Atunci oamenii, deşi atât de pestriţ îmbrăcaţi, au baza liniei hainelor lor cu acelaşi simţ incredibil al proporţiilor corpului uman. Chiar dacă mijloacele "tehnice" diferă asemănarea lor este uimitoare. Şi culorile? Sunt culorile naturii, culorile pământului locului în care acei oameni trăiau.
Nu sunt toţi plămădite de acelaşi Mare Arhitect - Dumnezeu?
Semnele, basoreliefurile, statuile, duhurile, figurile, măştile, corpurile goale dar pictate cu pudoare, toate acestea dau unitate atât fizică dar şi în adâncul gândului lor.

"şi-acum, spre a-ţi fi tot dorul împlinit,
Mă'ntorc puţin ca să-ţi explic şi-n alt loc,
Să-l vezi şi tu ca mine lămurit,

Tu zici: văd aer şi pământ şi foc,
Şi apă văd, şi tot ce-amestec pare,
Cum toate pier şi-al morţii sunt în joc,
Deşi acestea toate-au fost create!
Deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,
Ce moarte-ar fi şi ele-asigurate.
.....
Creat' a fost substanţa care-o au,
Creat' a fost şi-a formelor virtute
În stelele ce' n jur ocol le dau.
......
Dar sufletul direct vi-l suflă'n voi
Supremul Bun, şi-i dă spre El plăcere
Atât încât îl tot doreşte-apoi.
De-aici, cum vezi, şi-a voastră Înviere
Prea lesne-o dovedeşti, când ne gândim
Cum fu creat umanul trup, ce piere,
În prima mamă atunci şi'n omul prim."^[iii]
(Fragment din Paradisul)

Copii, bătrâni striviţi de boli şi viaţă, arhangheli, îngeri, nori pufoşi care vorbesc şi cântă, zâne frumoase cu voci frumoase, dar fără puteri magice, trupuri albe, trupuri negre, mulatri, mingii de foc, şi toţi uniţi de AMOR, zeul sau zeiţa iubirii, care îl va ajuta pe Orfeu să-şi regăsească iubita şi, lăsând în Cer numai sufletul, aduce pe pământ trupul Euridicei să-i dea bucurie celui ce iubeşte.

E nuntă mare, luminoasă, cu ploaie de stele de aur şi argint, e nunta fericirii.

Dar e "acolo" unde numai cei aleşi pot participa şi pot vedea chipul frumos al Euridicei şi lumina din ochii lui Orfeu.
E oare o poveste?

Da, ar fi fost o poveste de repovestit, dacă aveam în spectacol un astfel de mare artist, cum a fost Trixy Checais, de care se vorbeşte puţin lăsând loc altora. Un personal ireal care ar deveni real.