Mai întâi, cu refuzul de a pune etichete precise răului. Filmele sale sunt, spune el, "o suită de ajustări şi de aproximări", iar aici cred că se aseamănă cu Cristian Mungiu, mai ales cel din După dealuri. Îmi place nonşalanţa cu care afirmă că (şi) în cinema, ficţiunea (povestea posibilă sau minciuna) este un "rău necesar". Acesta a fost şi titlul conferinţei pentru care am mers la Arad: "Sieranevada ca rău necesar". Şi subscriu la jindul său după tatăl dispărut. "Tata - acest necunoscut" e punctul de plecare pentru "povestea posibilă" numită Sieranevada. Oamenii, spune Puiu, eşuează în comunicare datorită lipsei de curaj de a se pune în pielea celorlalţi, datorită nevoii lor de confort: "Frica este motorul principal care ne izolează şi ne împiedică să ne întâlnim unii cu alţii. De fiecare dată când ceva rău se petrece e prezentă frica. Răul cel mai rău: să nu priveşti în sufletul tău." (Nicolae Steinhardt a găsit antidotul la frică: vieţuirea - paradoxală - în Hristos. La fel şi Ieromonahul Rafail Noica, a cărui carte - Celălalt Noica - se distinge între zecile (sutele?) de volume din biblioteca regizorului într-un interviu luat de Cristina Corciovescu.) "E nevoie să fim asiguraţi de dragostea celorlalţi pentru a înflori." Da, numai că pentru asta e nevoie ca "asiguratorul" sau "asiguratoarea" să găsească cuvintele potrivite sau, poate, acea "stare cosmică" sau "inefabilă" ce activează (sau întreţine) credinţa. Pot filmele sale să-l ajute pe privitor să înflorească? - m-am întrebat nu o dată. De bună seamă, dacă acesta vede în ele nişte filme de dragoste. Dragostea pe muchie de cuţit (Marfa şi banii), dragostea de viaţă când auzi tic-tac-ul implacabil al numărătoarei inverse (Moartea domnului Lăzărescu), dragostea pentru femeia iubită după ce cuţitul unui divorţ a ucis-o (Aurora), dragostea pentru tatăl defunct şi pentru toţi cei vii care se întâmplă să fie mai puţin vii decât cei morţi (Sieranevada)
Discursul ad-hoc rostit de Cristi Puiu trimite, cu fiecare idee a sa, către alte şi alte orizonturi. Numitorul comun al mărturiei sale este căutarea acelei "stări de inefabil" care - printr-un limbaj cinematografic - spune ceva extrem de personal despre lumea în care trăim. Cinematografic, adică aşa cum înţelege Cristi Puiu cinema-ul: fără muzică originală (pentru că "muzica manipulează") şi fără imagine "calofilă", cu interpretări actoriceşti "corecte" (adică deloc afectate, ci cât se poate de "nemincinoase") ce dau viaţă "fragmentelor de adevăr" sau "prezenţei". Dar, surprinzător şi îmbucurător, Cristi Puiu consideră, de la o vreme, că toate acestea ("adevărul", "prezenţa") - dacă şi când există în filmele sale - se datorează Bunului Dumnezeu, nicidecum lui, regizorului. Doar El (sau, dacă vreţi, Big Bang-ul, pentru "necredincioşi" - adaugă regizorul) îngăduie momentele de "epifanie" dintr-un film - singurele care, cu adevărat, ne emoţionează. De ce ne emoţionează? Pentru că nu le putem citi ori analiza din prima. Pentru că - la fel ca filmele clasicilor "calofili" cu "muzică originală" - ascund un sens ori o mulţime de sensuri ce se lasă desluşite doar în timp.
Cristi Puiu, 2017, Arad