Cristi Puiu, pescarul de inefabil

În foaierul cinematografului arădean Arta, pe perete, e posterul unui film - U Turn, de Oliver Stone. Într-un fel, legătura mea cu filmele lui Cristi Puiu, cu autorul lor, a cunoscut un moment de "u turn". Acesta s-a produs într-o noapte când - împresurat de doi amici - am văzut, întâia oară, Aurora. Văzusem Marfa şi banii (pe sărite) şi Moartea domnului Lăzărescu. Auzisem unele declaraţii teribiliste ale regizorului şi, gândind că e un mare infatuat, m-am păstrat la distanţă de el. În anul de graţie 2017, Cristi Puiu e conştient că demiurgita e pericolul la care se expune orice artist ("Între Homer şi Dante cine e?" - se întreabă el, după care, autoironic, zice: "Puiu!"), ştie că ispita văicărelii e mare şi nu oboseşte să repete că regizorul, ca oricare altcineva predispus la văicăreală, ar trebui să se lege de catarg ca Ulise. Am ocolit Aurora la premieră. Atunci când l-am văzut însă (cu nişte săptămâni înainte de Sieranevada), am înţeles că omul are ceva de spus. Că îl preocupă o căutare a firescului, aşa cum îl înţelege el şi aşa cum i se pare lui important să-l "pescuiască". Ceva mai târziu l-am auzit vorbind despre captarea "adevărului la timpul prezent". Sau, mai exact, a "fragmentelor de adevăr", a unor momente de inefabil. Regizorul, spune Puiu, este un "pescar de inefabil". Revelaţia Aurorei m-a pregătit pentru întâlnirea cu Sieranevada. Mă număr printre cei care se simt bine la Aurora şi Sieranevada. I-am şi spus regizorului, în holul de la Arta, că l-am evitat vreme de 15 ani. Mai rău, ca mă indispunea orice pomenire a lui. Acum ştiu că l-am judecat greşit. Cu ce m-a câştigat, totuşi, Cristi Puiu?

Mai întâi, cu refuzul de a pune etichete precise răului. Filmele sale sunt, spune el, "o suită de ajustări şi de aproximări", iar aici cred că se aseamănă cu Cristian Mungiu, mai ales cel din După dealuri. Îmi place nonşalanţa cu care afirmă că (şi) în cinema, ficţiunea (povestea posibilă sau minciuna) este un "rău necesar". Acesta a fost şi titlul conferinţei pentru care am mers la Arad: "Sieranevada ca rău necesar". Şi subscriu la jindul său după tatăl dispărut. "Tata - acest necunoscut" e punctul de plecare pentru "povestea posibilă" numită Sieranevada. Oamenii, spune Puiu, eşuează în comunicare datorită lipsei de curaj de a se pune în pielea celorlalţi, datorită nevoii lor de confort: "Frica este motorul principal care ne izolează şi ne împiedică să ne întâlnim unii cu alţii. De fiecare dată când ceva rău se petrece e prezentă frica. Răul cel mai rău: să nu priveşti în sufletul tău." (Nicolae Steinhardt a găsit antidotul la frică: vieţuirea - paradoxală - în Hristos. La fel şi Ieromonahul Rafail Noica, a cărui carte - Celălalt Noica - se distinge între zecile (sutele?) de volume din biblioteca regizorului într-un interviu luat de Cristina Corciovescu.) "E nevoie să fim asiguraţi de dragostea celorlalţi pentru a înflori." Da, numai că pentru asta e nevoie ca "asiguratorul" sau "asiguratoarea" să găsească cuvintele potrivite sau, poate, acea "stare cosmică" sau "inefabilă" ce activează (sau întreţine) credinţa. Pot filmele sale să-l ajute pe privitor să înflorească? - m-am întrebat nu o dată. De bună seamă, dacă acesta vede în ele nişte filme de dragoste. Dragostea pe muchie de cuţit (Marfa şi banii), dragostea de viaţă când auzi tic-tac-ul implacabil al numărătoarei inverse (Moartea domnului Lăzărescu), dragostea pentru femeia iubită după ce cuţitul unui divorţ a ucis-o (Aurora), dragostea pentru tatăl defunct şi pentru toţi cei vii care se întâmplă să fie mai puţin vii decât cei morţi (Sieranevada)

Discursul ad-hoc rostit de Cristi Puiu trimite, cu fiecare idee a sa, către alte şi alte orizonturi. Numitorul comun al mărturiei sale este căutarea acelei "stări de inefabil" care - printr-un limbaj cinematografic - spune ceva extrem de personal despre lumea în care trăim. Cinematografic, adică aşa cum înţelege Cristi Puiu cinema-ul: fără muzică originală (pentru că "muzica manipulează") şi fără imagine "calofilă", cu interpretări actoriceşti "corecte" (adică deloc afectate, ci cât se poate de "nemincinoase") ce dau viaţă "fragmentelor de adevăr" sau "prezenţei". Dar, surprinzător şi îmbucurător, Cristi Puiu consideră, de la o vreme, că toate acestea ("adevărul", "prezenţa") - dacă şi când există în filmele sale - se datorează Bunului Dumnezeu, nicidecum lui, regizorului. Doar El (sau, dacă vreţi, Big Bang-ul, pentru "necredincioşi" - adaugă regizorul) îngăduie momentele de "epifanie" dintr-un film - singurele care, cu adevărat, ne emoţionează. De ce ne emoţionează? Pentru că nu le putem citi ori analiza din prima. Pentru că - la fel ca filmele clasicilor "calofili" cu "muzică originală" - ascund un sens ori o mulţime de sensuri ce se lasă desluşite doar în timp.