Duhul răului în Portocala mecanică

Notorietatea unor opere artistice e planeta în jurul căreia se învârt sateliţi de diferite forme şi mărimi. Notorietatea impune şi dezarmează totodată. Fascinează şi inhibă. Ba mai mult, descumpăneşte şi denaturează uneori gustul public atunci când se marşează exclusiv pe reeditarea succeselor iniţiale. Indiferent de natura creaţiei. Glisarea între carte-film-spectacol (ordinea poate fi modificată) cunoaşte un reviriment cel puţin suspect în repertoriul ultimelor stagiuni ale teatrelor profesioniste din Cluj. Au fost America după Kafka şi Fii bun până la moarte după Móricz Zsigmond la Teatrul Maghiar. Au fost La răscruce de vânturi după Emily Brontȅ şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război după Camil Petrescu şi urmează să vedem Procesul după Kafka. Încet, încet vom avea o bibliotecă întreagă pentru uzul elevilor leneşi pe scenele celor două teatre clujene. Impresia pregnantă e că se înmulţesc cu repeziciune transpunerile din, adaptările după subiecte de rezistenţă din eposul universal şi naţional şi publicul cade leşinat de plăcere în faţa acestor producţii măreţe (din moment ce se raportează la giganţi) ca înaintea unor opţiuni estetice sui-generis. Spectacolul prinde, succesul e garantat din start şi spectatorul iese din sală mulţumit. E mult? E puţin? E destul? Uneori da, alteori nu. Nu ştiu dacă "moda" asta trebuie să ne bucure sau să ne îngrijoreze. Desigur, orice montare nouă a unei piese vechi este o creaţie artistică în felul ei. Între original şi copie, drăcuşorul inventivităţilor regizorale îşi vâră coada ca să deseneze, inspirat sau nu, profilul aceluiaşi Hamlet, altfel, tragedia aceleiaşi Electre, văzută în viziune proprie. Depinde de măiestria regizorului ca acest desen să nu se apropie prea mult de kitsch. Desigur, dacă îşi propune acest lucru şi demersul lui nu e altceva decât o simplă ilustrare a modelului.

Din seria acestor re-povestiri pe scenă face parte şi Portocala mecanică, alcătuire teatrală aparţinând talentatului regizor Răzvan Mureşan, atras de problematica destul de controversată a romanului scris de Anthony Burgess în 1962. Story-ul din roman a curs în filmul lui Stanley Kubrick în 1971 şi din cele două realizări incendiare a căzut acum pe scena Naţionalului clujean fără să producă un incendiu, ci mai mult ca un inocent, ironic (şi uneori) comic joc cu violenţa şi crima. Aşa încât reiterarea propusă de Răzvan Mureşan se încadrează în factologia succesului, urmând reţeta devenită regulă.

"Găşcarii" lui Alex DeLarge năvălesc pe scenă comiţând furturi, violuri şi crime. Duhul răului se instalează intempestiv pe toată durata primei părţi a spectacolului. De altfel, secvenţele înşirate cronologic sunt copii mai mult sau mai puţin izbutite ale celor din film: pe stradă, în bar, acasă la Alex, în apartamentele devastate. Odată cu arestarea lui Alex pentru crimă, atmosfera se schimbă, parcă am avea de a face cu două spectacole. Încarcerarea lui aduce în prim plan strategia manipulării sub forma unor tehnici de reeducare sinistre prin implicarea politicului, culminând cu poza finală de grup a unei societăţi dezgustătoare în ridicolul ei. De remarcat că acest expresiv tablou caricatural trimite spre pictura lui Ensor, de o duritate extremă, unde măştile devin personajele macabre ale actualităţii. Mascarada acestor maşinaţii politice este denunţată în forţă prin acest stop-cadru final. Alex, delincventul psihopat, este întruchipat în mod magistral de Cristian Grosu. Fără el, construcţia întregului ansamblu ar fi avut mult de suferit. El este şeful bandei de huligani din care fac parte Pete (Cristian Rigman), Dim (Radu Lărgeanu) şi George (Miron Maxim). Îmbrăcaţi în alb, ei sunt îngeri căzuţi în întunericul delictelor şi crimelor comise de plăcere. Vorbesc în argou şi sunt adepţii actelor gratuite antisociale. Alex are slăbiciune pentru muzica lui Beethoven şi pentru şarpele lui ţinut la sân, purtat (viu) printre spectatori, secvenţă de un impact total, straniu, simbolic, frisonant, care aduce cu un număr de senzaţie.

Transformarea crudului Alex în mieluşel, din a doua parte, se compune din scene neverosimile, aliniate unei degringolade cu salt în ilar, fără precedent. Tratamentul de spălare a creierului este însoţit de derularea unor imagini pline de oroare din lagărele naziste de exterminare, crime de război, agresiuni din epopeea umană a oamenilor ucişi de semenii lor. Alex, exemplarul vindecat, va fi luat în colimatorul politic şi folosit ca atare. Aici apare Deltoid, consilierul şcolar şi Actorul, personaje interpretate impecabil de Matei Rotaru, înzestrat cu reale potenţe comice, bine exploatate. Prestaţia lui Ionuţ Caras în Ministrul de Interne deschide oportunitatea spre interacţiunea cu sala, impunându-şi prestanţa şi vivacitatea de care dă dovadă. Ruslan Bârlea are două roluri importante de care se achită excelent: un cerşetor care acuză generaţia tinerilor şi un preot povăţuitor care doreşte îndreptarea acestei generaţii pe drumul cel bun. Nu văd de ce i s-au atribuit preotului înclinaţii homosexuale. E drept că suntem în miezul analizei factorului deviant al omului în societatea anilor '60 din secolul trecut, de unde şi titlul Portocala mecanică, "veche expresie cockney care se referă la orice presupune deviere de la normă". Nu e de mirare că filmul lui Kubrick a fost retras de pe piaţă timp de 30 de ani. Acum, crimele şi manipulările de orice fel pot fi puse pe scenă cu dezinvoltură. Cu ce scop? mă întreb. Spectacolul clujean al lui Răzvan Mureşan nu ne învaţă cum să învingem duhul răului, doar îl expune în forme hidos-tragice, într-o succesiune de imagini elocvente.