Infanta cu instrucţiuni

Ca mod de întrebuinţare, o piesă de teatru se pune în scenă şi se dă publicului spre consum pentru cât mai mult timp posibil. În cazul Infantei, aceasta s-a dat spre întrebuinţare cu multă vreme în urmă, să tot fie vreo şase ani de atunci, s-a jucat o foarte lungă perioadă de timp, ani la rând, ceea ce pentru peisajul teatral din România, exclusiv (sau poate chiar inclusiv) capitala, este un lucru de mirare, după care a luat o pauză, ca să revină acum în această stagiune aflată la debut, puţin recondiţionată, la cererea publicului (ceea ce iarăşi se întâmplă destul de rar - unde mi pui că este un spectacol underground -  o producţie a Teatrului Ariel Underground Târgu-Mureş -, care vine cu nişte propuneri ce solicită intens neuronii privitorilor şi capacitatea lor de a înţelege şi de a face conexiuni).

Iată aşadar că echipa formată din Monica Ristea Horga, Andi Brânduş, Valentin Lozincă Mandric - actori şi Radu Afrim - regizor, loveşte din nou având ca artilerie textele Savianei Stănescu (Ştiaţi că trenurile spun poveşti cu infante), texte despre infante şi trenuri, despre poveşti şi povestitori, un spectacol care propune o modalitate de abordare a unei vieţi şi a unei identităţi nedefinite din perspectiva poveştilor cu infante spuse într-o seară într-un teatru. Spectacolul porneşte de la public şi de mai multe ori se întoarce la el, implicându-i pe spectatori în demersul artistic, făcându-i participanţi activi la ceea ce se desfăşoară foarte aproape de ei - spaţiul de joc este unul extrem de limitat, foarte aproape fizic de auditoriu.

Avem a face cunoştinţă încă de la început cu femeia fără un nume, dar cu atât de multe identităţi: Winnie, Josephine, Maşa, Nina, toate într-una singură, o femeie care stă şi priveşte trenuri într-o gară, intră în vorbă cu ceilalţi care aşteaptă şi îi implică în actul acesta al aşteptării. Ce se aşteaptă? Trenurile, care aduc cu ele oameni, poveşti sau amintiri. Văzute din afară trenurile sunt mult mai fascinante, pe ferestre se pot vedea frânturi de oameni - un cap, un cot, un spate, care sunt tot atâtea frânturi de vieţi şi de poveşti care se derulează în faţa ochilor privitorului la viteza de circulaţie a trenului. Trenul, aici ca şi în altă parte, funcţionează ca agent declanşator al amintirilor, al jocului de-a schimbul de identităţi, pentru că numai încercând să îşi schimbe identitatea, să se elibereze de constrângerile propriei fiinţe, cea pe care o numim aici femeia fără nume poate să exprime ceea ce o macină şi o consumă interior, poate să încerce să se caute. Amintirile, frânturile de realitate şi de/re-personalizările sunt redate de cele mai multe ori prin imagini groteşti, dar de o plastică specială, compuse cu risipă de imaginaţie - din nou spun într-un spaţiu extrem de mic - din lumini, costume, scenografie şi prezenţă umană, toate susţinute de o impecabilă coloană sonoră, toate aceste convergând spre crearea de sensuri, prin utilizarea substraturilor simbolice şi plămădirea de poveşti - cu infante - care se comportă ca nişte frânturi de puzzle ce trebuie asamblate - pentru că şi această femeie fără nume, la rândul ei încearcă să potrivească piesele pe care le are la dispoziţie pentru a obţine un tablou articulat al propriilor trăiri. Aceste trăiri, aşa cum precizam mai înainte, sunt descătuşate prin recursul la teatru, la mijloacele sale de exprimare, femeia transformându-se în Divă, fără prejudecăţi, fără reţineri, o divă care ilustrează, în carne şi oase, vieţile nefericitelor infante Margherita, Isabella, Francesca, Manola, cele închise şi bătute în cuie în cutii de brocart, transformate în clovni desfiguraţi cu zâmbete goale, cele care susţin pe umeri zidurile propriilor încătuşări şi muşcă din cărămidă în loc să muşte din tentaţiile şi voluptăţile unei vieţi care lor le este inaccesibilă, cele care sunt ţinute de paiaţe, cele în care se trage la ţintă la iarmaroc şi care sunt luate drept femei doar atunci când strigă că nu, nu mai pot să suporte - doar ştim cu toţii, nu-i aşa, că atunci când o femeie spune nu, ea doreşte de fapt să spună da, cele care la rândul lor reprezintă doar frânturi de viaţă.

În această direcţie se îndreaptă şi spectacolul, aşa cum este el conceput, exploatând imaginea Infantei, a Divei, a Necunoscutei, respectiv frumuseţea şi încătuşarea, voluptatea şi exuberanţa, teama şi dorinţa de eliberare. Acestea sunt bucăţile de puzzle care se încearcă a fi potrivite prin scormonirea compartimentelor de tren, a compartimentelor unei memorii care nu poate să îşi rânduiască frânturile de viaţă din care este compusă, pentru a le da un sens. Penajul prezent din abundenţă pe costumele personajelor, costume integrate organic în construcţia acestor personaje, apariţia personajelor înaripate, plus cea a Sfântului Francisc de Assisi, protectorul animalelor, apariţie însoţită în fundal tocmai de urletele acestor animale care nu par a-şi mai respecta sau asculta protectorul (ca o altă paranteză, între aceste strigăte de animale se regăseşte, deloc surprinzător şi un strigăt uman), toate aceste apariţii aşadar, indică o dorinţă de eliberare, de descătuşare, de desprindere, de evadare din haosul dezordinii, de plutire pe ape mult mai liniştite. Din păcate, această perpetuă dorinţă, chiar dacă deosebit de puternică, rămâne neînfăptuită, nici încercarea de ordonare a memoriei, nici refugiul în descătuşările teatrului şi nici slalomul printre multiple personalităţi şi tipuri de comportament nereuşind să ducă în final la ordinea dorită. Cea pe care am numit-o aici femeia fără nume va rămîne în final ea însăşi rătăcită în propriul labirint interior, va rămâne în continuare privind trenuri, dar de dată asta total implicată, pierdută literalmente printre compartimentele lor. Un final de altfel care rezultă în mod logic din înşiruirea aparent ilogică a fragmentelor care compun întregul. Impresia de final este că tu, ca spectator poţi să refaci puzzle-ul în care s-au rătăcit fără a mai putea scăpa Isabella, Manola, Margherita, Francesca, Winnie, Josephine, Maşa, Nina, etc, etc.

Pe lângă textul de un deosebit impact asupra ascultătorului (autoare fiind Saviana Stănescu), pe lângă regia, scenografia şi costumele concepute de Radu Afrim - care sunt pe rând şi în acelaşi timp inventive, plastice, pline de culoare, dar şi - paradoxal - terne (in sensul bun al cuvântului - dacă se poate aşa ceva), apoi groteşti şi tulburătoare - într-un sens mai profund, trecând de suprafaţă - acest spectacol oferă şi deliciul unor interpretări la cote maxime - Monica Ristea Horga întruchipând personalităţi diferite care converg în puncte comune pentru a se sparge din nou, creând cu fineţe un univers uman interior discordant dar extrem de bine orchestrat în această discordanţă a sa, într-o interpretare pregnantă, plină de vervă şi de o deosebită forţă, Valentin Lozincă Mandric - a cărui prestaţie porneşte aproape exclusiv de la sarcasm şi trece prin sadism pentru a ajunge în final la indiferenţă, nuanţând însă de fiecare dată şi menţinându-şi tot timpul personajul sub control - şi Andi Brînduş, a cărui expresivitate corporală şi facială deosebite sunt puse în slujba construirii unor personaje-imagini care tulbură, dar care provoacă şi râsul în momentele necesare de detensionare şi al cărui Sfânt Francisc din Assisi ar putea fi o excelentă mostră de comic sută la sută dacă nu ar exista tot timpul acea umbră nedesluşită şi neliniştitoare pe care numita apariţie este construită şi care îi sporeşte complexitatea.

Pe scurt, spectacolul prezentat aici vă invită să veniţi pregătiţi pentru a primi părţile care alcătuiesc imaginea unei Infante, pentru ca apoi să încercaţi să le asamblaţi şi să îi găsiţi în fine modul de întrebuinţare. Rămâne la latitudinea fiecăruia să identifice acest mod de întrebuinţare, oricum, în ceea ce priveşte instrucţiunile, ele ne sunt puse la dispoziţie.