Sunt teme şi subiecte care au fost atacate de atât de multe ori în cinema, încât crezi că nu mai este nimic de spus despre ele. Când te aştepţi mai puţin, cineva îşi aminteşte, le scoate iar la iveală şi te ia prin surprindere cu felul nou de prezentare. Iată că se găsesc după o sută de ani de film încă lucruri originale, unghiuri inedite de abordat o poveste. Este şi cazul acestui cel mai nou King Arthur al lui Guy Ritchie.
Regizorul britanic căruia îi plac personajele perdante, băieţii răi loviţi brusc de noroc în poveşti cu ritm de videoclip MTV dă lovitura şi acum, după reuşitele, atât de trepidantele părţi 1+2 din Sherlock Holmes. El ştie să ia de peste tot, din ce aveau mai bun versiunile vechi, să adauge plus de ritm, de umor, de fantastic, efecte digitale uluitoare şi o ramă mai mare, mai largă ca în trecut. Plus, desigur, marca sa, scene în slow motion pe muzică antrenantă, energică, foarte bună. Şi să-ţi ia ochii, să te ţină în faţa ecranului fără să respiri. De data aceasta în plus şi cu un 3D agresiv, vizibil, numai bun pentru ditamai blockbusterul de multiplex. Şi, pentru exclamaţii extra, prezenţa pentru prima dată în film a fostului fotbalist vedetă David Beckham. Fiecare film pe care l-am văzut la momentul respectiv a fost cel mai bun din gen sau din ultimul timp. În timp, exagerările se fac simţite şi filmul se datează, devine desuet, pot să apară zâmbete. Poate şi peste acest film, dar, cum spunea prietenul de culoare din Gladiator - "Nu încă".
Avem acum un Arthur foarte tânăr, cu şarm de Făt-Frumos, blond, ochi albaştri, aproape pe tipar de erou de western, dar cu un grup de prieteni mai aproape de Robin Hood - de altfel şi aici un tandem de culori ca în filmul cu Morgan Freeman - Kevin Costner. Au fost tot felul de Arthuri până acum, inclusiv mai în vârstă, dar cu prestanţa lui Sean Connery, tot felul de mese rotunde, de lupte, de armuri şi coroane, de idile. Ritchie merge şi mai departe de versiunea din 2004 a lui Antoine Fuqua. Preia din mers de aici prezenţa exotică şi mereu atât de frumoasă în filme a vikingilor şi se concentrează numai pe figura masculină centrală, fără nicio (deocamdată, căci este întotdeauna în ultimul timp câte o uşă deschisă pentru continuări) Guinevere. De asemenea, tot cu punct de plecare de aici, ia civilizaţia romană, contactul cu ei. Dacă la Fuqua, Arthur însuşi era soldat roman, Ritchie aduce toată acţiunea într-un oraş în plină extindere, Londinium. Şi această Londră de demult are temple romane, şi arenă tip Colosseum, străzi şi case de piatră, totul filmat dark, larg, cu drone şi machete migălite. Un fundal mai bun, mai straşnic, mult mai credibil decât atâtea alte acţiuni în păduri sau platouri ca până acum. Frica, protestele, miza, distrugerile toate mai dramatice aşadar.
Ritchie îşi începe filmul cu o bătălie ce trage un pic cu ochiul la cea din Lord of the Rings. Şi este atât de bine şi de nervos montat, giganţii elefanţi demonici te iau încă de la început pe nepregătite, nu îi aştepţi în această poveste, te ţin uluit. Însă regizorul reuşeşte să rămână proaspăt, iar scenele, rezolvările să fie numai ale lui, să nu semene cu nimic. Are şi o şcoală de lupte, dar, la fel, e un adaos, nu insistă pe preluări sau analogii. Şi are flerul să ne scutească de discursul eroului, genul pe care îl tot cărăm de la, să zicem, Henry V încoace. I-l atribuie însă personajului negativ, iar impactul este şi mai puternic.
Schimbă povestea ştiută. O lungeşte, o complică. Până acum miniseria tv Merlin a lui Steve Barron era un vârf. Aceasta adusese cele mai multe elemente interesante despre o epocă păgână, despre magi şi vrăjitoare, despre puterea câştigată şi altfel decât pe câmpul de luptă. Aici şi Mab şi Doamna din Lac aveau rezolvări splendide, dramatice, poetice. Ritchie renunţă cu totul la Merlin. Scoate în prim-plan personaje altădată secundare, ca Vortigern, cel căruia îi dă acum puterea regală deplină, măşti şi înfruntări mult mai violente, mai dure decât a fost orice în trecut. Magii sunt prezenţi şi în filmul său, dar preferă prezenţa mai fragilă a unei tinere femei cu darul clarviziunii, mai blajină a unui personaj de culoare aproape de bunătatea celui din Earthsea. Iar Doamna din Lac, ce scenă nemaipomenită! Nu Merlin aruncă acum sabia cu asemenea puteri înapoi în apă, ci Arthur însuşi, care se şi întâlneşte în adâncuri cu creatura magică. Scena în sine a contactului celor doi în ape este ea un eseu cinematografic, ca un foarte plastic şi reuşit videoclip cu filmare submarină. Frumos. Mai ales că morala este "Să îndrăzneşti să ţii ochii deschişi, ca să înfrunţi Răul în faţă".
Sabia Excalibur la Ritchie este vie, este activă, simte puterea celui menit ei, face singură prăpăd. Se face albastră ca săbiile elfilor din LOTR. Ritchie ştie să filmeze înduioşătoare flashback-uri cu Arthur prunc în scutec blană de urs ocrotit de părinţi, scene ce străbat filmul de la început până la revelatorul final. Te şantajează cu povestea asta a micii copilării şi a sacrificiului. Pentru prima dată ne uităm la "ce" înseamnă stânca în care a stat sabia fermecată înfiptă atâta timp. Iar găselniţa de aici, excepţională, bine filmată, înalţă şi ea mult povestea de acum. Ritchie, împreună cu alţi scenarişti - Joby Harold şi Lionel Wigram - au scos maximum din legenda ştiută şi i-au dat aerul modern al unei poveşti anime pentru noi generaţii. Nu e rău.
Scenografia foarte îngrijită, cu un stil deja fixat pe cel romanic cu rotunjimile şi mozaicurile lui, costumele opulente, în culori potolite, cu catifele şi blănuri curate, interioare mereu interesant de privit - toate adaugă un plus de consistenţă, de frumos întregului. Plus subteranele palatului unde are loc pactul demonic - duhurile ca ţipari-caracatiţă, ce neliniştitoare scenă! - şi cea mai forte scenă din film a înfruntării din sala tronului printre enorme unduiri ale unei creaturi magice periculoase recomandă şi ele ca acest film al lui Ritchie să fie văzut. Cine bănuia în 2002, când ne uitam la Nicholas Nickleby că Charlie Hunnam cu frumuseţea lui eterică o să ajungă aici ca acest protagonist parcă un campion olimpic la wrestling? A intrat în filmele de acţiune odată cu Pacific Rim şi a devenit tânără vedetă. Foarte bine, stăm cu ochii pe el.
Ritchie ne oferă acum o poveste despre ispăşire şi răzbunare mai bună decât The Count of Monte Cristo. Scena finală, atât de grea, de energică, încarcă orice spectator. În regulă, să vină şi legenda următoare a regelui. Vom fi aici. Şi Bravo, domnule, filmul dumneavoastră a fost o încântare şi de data aceasta.