Kean în culise

Un aprofundat studiu asupra condiţiei actorului întreprinde Mihai-Florian Niţu în dublă postură: interpret şi regizor al spectacolului Kean. Actul oferit pe scena Euphorionului clujean este un extras din piesa lui Jean-Paul Sartre, adaptare după textul lui Alexandru Dumas Kean ou Désordre et Génie, care se focalizează pe figura marelui actor londonez din secolul XIX, Edmund Kean, strălucit interpret shakesperian al epocii. De fapt, subiectul din Kean se înrudeşte cu suava introspecţie cehoviană în culisele artei actorului, numită Cântecul lebedei şi cu tânguirea dialogată Barrymore de Wiliam Luce, despre apusul celebrului actor american, interpretat la Cluj de Anton Tauf, cu câţiva ani în urmă. În toate aceste piese, în spatele cortinei, Actorul îşi scoate masca de pe figură şi rămâne el însuşi. Singur cu sine, dar secundat de un sufleor, un portar, buni pentru a-i da replica, după cum ar spune Beckett.

O privire în oglindă, dură, necruţătoare, propune şi montarea lui Mihai-Florian Niţu, deprins în conturarea dimensiunilor faustice ale personajului încă de pe scena UNATC şi a Teatrului Mignon din Bucureşti, unde l-a jucat pe Kean sub îndrumarea lui Adrian Titieni, înainte de a-l aduce la Cluj. Substanţa histrionică a lui Kean se revarsă spre spectatori în tirade emoţionante, clocotitoare de mânie şi sinceritate. Încadrarea spaţiului de joc are în vedere intimitatea unei cabine cu recuzita specifică. După cum sunt îngrămădite şi împrăştiate obiectele peste tot, e limpede că sugerează haosul interior al eroului. Dar scenografa Ilona Lörincz a ridicat în faţa celor patru stâlpi ai sălii patru manechine îmbrăcate în voaluri serafice, întruchipând personaje-simboluri ale teatrului. Orizontalele încărcate cu haine, fotolii, costume, oglindă, sticle cu băutură, cărţi, flancate de cele patru simboluri ridicate în idealitatea artei. Sugestie vizuală complementară, adecvată, inspirată. Viaţa dezordonată a lui Kean se salvează prin credinţa în arta sa, în geniul lui creator, care se ridică din acest mediu. De aceea Anna, ingenua apariţie, este cea care, ataşată de maestru, doreşte să facă ordine în viaţa lui. Alexandra Tarce în Anna e drăguţă cât trebuie, voluntară cât trebuie, cointeresată cât trebuie, îndrăgostită... nu se ştie cât. Stăruie o enigmă pe chipul ei şi asta o face mai interesantă. Impecabilă e tehnica de scormonire în interioritatea lui Kean a sufleorului Salamon, prieten şi confident, interpretat de Matei Rotaru. Uimitoare e precizia de ceasornic cu care îşi rosteşte replicile şi aceasta coroborată cu eficacitatea gestuală.

E limpede, Mihai-Florian Niţu investeşte enorm în acest personaj. Îl simte şi-l exprimă în toată complexitatea şi făţărniciile lui, în pasiunea pentru Elena (personaj absent) şi înţelegerea pentru Anna, care intră în viaţa lui ca admiratoare dornică să devină actriţă. În calitate de regizor sedus de vibraţiile personajului, Niţu pune un accent patetic, uneori sfâşietor pe dimensiunile omeneşti ale lui Kean. El explorează zona profundă a personajului şi înscrie discursul pe linia efemerităţii artei actorului, prelucrând nuanţat rolul meditaţiilor pe această temă. Din textul mozaicat, cu extrase şi din alte acte, nu numai din scena întâlnirii cu Anna, regizorul compune profilul personajului interpretat ajuns la apogeul carierei sale, falit, beţiv, decăzut şi poate de aceea ar fi trebuit să apară niţel încărunţit. Dintre interpreţii celebri ai lui Kean înregistraţi de memoria peliculei, Belmondo era la vârsta potrivită şi dă măsura exactă a talentului său, în vreme ce Gassman (şi el prea tânăr) ratează penibil într-un filmuleţ uşurel à la italiano. Tânguirile lui Kean sunt marcate de dilema actorului celebru care-şi pune întrebarea dacă e "rege sau paiaţă". Este pusă pe tapet varianta destinală: "Te naşti actor cum te naşti prinţ." Actorul Kean cunoaşte bine viaţa şi se pune în diferitele situaţii prin care a trecut. Aici interpretarea lui Niţu combină inteligent registrele, cu şarm şi delicată aprehensiune. E o teamă de bun simţ însă, inerentă la început de carieră, pe care, cu siguranţă, Mihai-Florin Niţu o va depăşi. Atunci când, înarmat cu toate armele de seducţie ale personajului (experienţă, maturitate), va izbuti să joace Kean în integralitatea lui. Datele actuale ale actorului îl sorocesc spre aşa ceva. Indubitabil. Actualul Kean de pe scena clujeană rămâne un studiu extrem de corect elaborat din seria fragmentarismului scenic.