N-am ajuns nici acum la un răspuns confortabil, încă mai caut, pentru că am răbdare şi o oarecare predispoziţie spre stări la graniţa inefabilului. Poate că am trăit o poveste asemănătoare şi nu mai ştiu... Am găsit, în schimb, un film (de nişă, ce-i drept, din nefericire prea puţin cunoscut) care m-a ajutat să îmi clarific aceste dileme. Am ajuns la concluzia că e perfect posibil să iubeşti un om şi el să te adore, dar să nu vi se dea şansa de a rămâne împreună, până la sfârşitul vieţii. Vă spun de pe acum, da, se poate. În acelaşi timp, vizionând filmul acesta, am avut revelaţia apropierii de o înţelegere superioară a iubirii, prea puţin accesibilă multora, în formele ei cele mai fine, surprinzătoare până la ultima fibră. Adevărul este că prea puţin ajungi să cunoşti şi prin urmare să înţelegi resorturile autentice ale relaţiilor dintre oameni, suntem prea mult dedaţi interpretărilor arbitrare, subiectivi până în măduva oaselor, încorsetaţi în tipare şi convenţii sociale care nu ne permit să vedem dincolo de natura lucrurilor, în esenţa lor intimă, nealterată de prejudecăţi. Umblăm prin lume legaţi la ochi, pentru că ne despart culturi şi civilizaţii. Unele "trebuie să se maturizeze", ne spune o replica excepţională din film.
E vorba despre 5 to 7 (tradus ca Iubire de după-amiază - cu adevărat inspirată polisemia!), un film american în regia lui Victor Levin, ce a avut premiera în 2014 la Tribeca Film Festival, avându-i în prim-plan pe tânărul Anton Yelchin şi pe Berenice Marlohe, o actriţă franceză de o senzualitate care o aşază în rândul marilor figuri feminine seducătoare din cinematografie, alături de Jennifer Lopez, Sharon Stone sau Salma Hayek. La 27 de ani, aceeaşi inexplicabilă forţă a destinului omenesc, deasupra oricărei justificări, Anton Yelchin - cunoscut publicului din seria Star Trek - moare în mai puţin de un minut, strivit de Jeep-ul său tocmai de poarta casei sale din Studio City. Dar să ajungem la acţiunea filmului, fără a deconspira prea multe amănunte, pentru a nu strica efectul unei vizionări atente.
El - un tânăr (foarte tânăr, deopotrivă în spirit, cultură şi înfăţişare) cu veleităţi literare, aflat în căutarea unei surse de inspiraţie pentru o carte unică, definitivă, american (foarte american, veţi vedea de ce), joacă un rol (în care mai degrabă l-aş fi văzut pe Aston Kutcher sau pe Jude Law, ca să fiu sinceră) în care viaţa îi oferă şansa excepţională de a înţelege ce înseamnă tragica frumuseţe a iubirii (interzise?), intrată în existenţa lui printr-o întâlnire providenţială. O privire aruncată în treacăt, în plină zi şi în plină stradă arhiaglomerată, loc de intersectare a mii de drumuri cotidiene. Ea - o franţuzoaică seducătoare de la simpla prezenţă până la cele mai mici detalii (pieptănătura voit nesofisticată, rochia neagră, simplă, dar cu un decolteu insinuant până la a incita curiozitatea - un amănunt feminin atât de preţios şi de cele mai multe ori greu de obţinut şi de apreciat!, gestul cu care îşi aprinde, în stradă!, ţigara, privirea întoarsă leneş, felul în care graseiază numele (Arielle, nu întâmplător "mica sirenă"!- trimitere la arhetipul seducţiei întruchipat de femeia-sirenă), naivitatea jucată cu care conduce dialogul, şarmul pe care îl emană în atitudinea relaxat-provocatoare pe care o afişează cu o naturaleţe rar întâlnită...), va fi acea probabil unică femeie (o Euridice sau o Galatee în variantă modernă) ce îi va desluşi, pas cu pas, în cele mai adânci detalii, frumuseţea dragostei neîncorsetate de nicio convenţie, nu numai socială, ci şi morală, relevându-i acel mister de neînchipuit al clipei de graţie, inefabilă, degrabă trecătoare, dar singura autentică, încărcată de o trăire atât de puternică, încât devine imposibil de suprimat.
Subiectul e simplu, dar, ca să nu devin spoiler şi să nu vă stric plăcerea de a savura condimentele filmului, redau doar trama: cei doi se întâlnesc absolut întâmplător (dar ştiţi deja că nu mai cred în coincidenţe) şi, în ciuda diferenţelor (atent alese de regizor, cu un tact remarcabil) sociale (el burlac, ea căsătorită, mamă a doi copii, cu un soţ ambasador), culturale (el american, repet, ea franţuzoaică autentică, o efigie, practic a unui modus vivendi specific Franţei), de mentalitate (el puternic ancorat într-un tipar moral şi etic puritan, ea, adepta unor principii de viaţă neconvenţionale, să zicem, deocamdată, maturizate prin experienţă), de vârstă (cu o diferenţă de aproape 10 ani), trăiesc o poveste de dragoste pe cât de scurtă, pe atât de intensă şi de iremediabil transfiguratoare pentru amândoi... "Povestea" e interesantă prin atipicitatea ei, de obicei bărbatul este cel matur şi disponibil pentru aventură, el este seducătorul şi decidentul într-o relaţie (cum e cazul în Pretty Woman, dacă ar fi să dăm măcar un exemplu celebru), el explică femeii neiniţiate arta amorului, având atuurile necesare, ori, în cazul nostru, asistăm la o inversare a rolurilor, un fel de paradox: relaţiile dintre oameni sunt condiţionate social, ni se demonstrează, dar ele nu pot fi condiţionate ontologic, omul este făcut pentru iubire (la orice vârstă, în orice condiţii), dar determinări supraindividuale îi influenţează destinul, uneori împotriva lui însuşi. Impresionantă este şi arta conversaţiei, şi nu mă sfiesc să folosesc această expresie, pentru că fiecare dintre replicile filmului atrage prin sensurile duble, de profunzime, pe care le descoperă spectatorului (avizat, desigur). Şi o să mă opresc la două exemple: întrebată dacă se vor mai vedea, chiar la câteva minute după întâlnire, Arielle îi spune că va fi acolo în fiecare vineri, între 5 şi 7 (titlul filmului), iar lui îi sugerează, fin, că "nu trebuie decât să fie acolo", adică să îşi dorească întâlnirea şi să îi dea curs, fără nicio constrângere... Mai târziu, în timpul unei plimbări prin parc, situaţia se schimbă când Brian află că ea este căsătorită, iar acel "de la 5 la 7" înseamnă, de fapt "o relaţie în afara căsătoriei", la francezi perioada respectivă referindu-se la "un moment al zilei în care locul în care se află o persoană este incert", iar tânărul, atins în principiile lui (artizanale, la acel moment) despre căsătorie şi dragoste, se porneşte într-o peroraţie spumoasă, cu note ironice, la adresa civilizaţiei franceze, care permite asemenea abateri de la normă... Răspunsul ei merită notat: "your culture needs to grow up...". Concepţia aceasta se regăseşte (interesantă orchestrare!) şi în opinia mamei lui Brian, care, cu acelaşi tact şi aceeaşi serenitate ca şi Arielle (mă duce gândul la acel echilibru pe care numai femeile - desigur, nu toate - îl pot găsi în lucrurile mari, câteodată aparent imposibil de armonizat) îşi linişteşte soţul, agitat de ilegitimitatea situaţiei în care se află tânărul: "Cred că există două forţe pe pământ cu care n-ai vrea să-ţi măsori puterile, una e Mama Natură, iar cealaltă e iubirea", motivându-şi astfel atracţia faţă de iubita fiului ei: "Cum să fii un părinte înţelept fără să te laşi înduioşat de cineva care îţi adoră copilul?", iar de aici, discuţia despre etica acestei relaţii e încheiată, cu un zâmbet plin de subînţeles...
Desigur, la final au plâns şi bărbaţii-spectatori, nu ştiu dacă dintr-o profundă înţelegere a lucrurilor sau datorită felului magistral în care Arielle joacă ultima scenă, sau pur şi simplu, din cauza situaţiei, impresionantă prin dublul ei dramatism: povestea se termină, nu şi dragostea, pentru că legătura rămâne ad aeternum, dincolo de orice explicaţii sau limite de orice fel. Şi aici vine cea mai interesantă parte a acestui film, dincolo de final: cum am acţiona dacă ne-am regăsi într-o astfel de situaţie, de oricare parte am fi? Cum am putea ajunge la decizia înţeleaptă, cea care "să nu ne transforme viaţa într-un coşmar", cum se întreba tatăl lui Brian... Dincolo de vorbe, de Întâmplare, viaţa ne oferă şi durerea de a ne maturiza forţat, dacă prin asta trebuie să ne facă să înţelegem că e vorba de o înţelegere superioară a ei sau a sentimentelor autentice prin care ea îşi capătă autenticitatea. Scena e memorabilă, aduce, ca intensitate a trăirii, cu aceea din Casablanca, dar trebuie revăzută şi analizată în cele mai mici detalii, pentru că închide şi deschide, în acelaşi timp, ca într-o "ramă", povestea Iubirii, a acelei neimaginat de simple, în complexitatea ei, iubiri, cea care nu suportă nici un fel de întrebare şi niciun fel de explicaţie.
Vizionare plăcută şi nu uitaţi că "Viaţa este o colecţie de momente. Important este să contribui cât mai mult pentru a avea cât mai multe frumoase." (Jane)