Note de şantier - Nora

Nora de Henrik Ibsen. Nora sau Casa cu păpuşi. Text din 1879 al unuia dintre "greii" dramaturgiei universale. Montat 138 de ani mai târziu la unteatru, unul dintre "greii" teatrului independent românesc. Avanpremieră, în două reprezentanţii de final de mai 2017. Premieră, nu se ştie exact când. Poate în iulie, poate la toamnă.

Ce se poate spera e că premiera va oferi publicului un spectacol mai legat, mai coerent, (mult) mai asumat şi interiorizat de actori. Şi, mai ales, mai scurt! Cu tot respectul pentru venerabilul norvegian, faimosul său text nu rezistă, decât parţial, trecerii timpului.

Din păcate, Zsuzsánna Kovács, regizoarea maghiară care a debutat la unteatru stagiunea trecută cu Liliom, repetă greşeala făcută de Vlad Cristache cu Deşteptarea primăverii de Franz Wedekind la Mic. Ambii regizori au decis să reproducă cvasi-fidel textele originale, nici unul neavând inspiraţia de a renunţă la porţiunile redundante / ultra-poetice / desuete / demodate. Consecinţa e lungirea inutilă a reprezentaţiilor şi încărcarea actorilor cu multe zeci de replici în care nu cred, pe care nu le înţeleg şi pe care le livrează publicului ca şi cum ar îndeplini o sarcina de serviciu.

În cazul Norei, senzaţia de work-in-progress e pregnantă. Chiar, pentru aceste reprezentaţii de testare a reacţiilor publicului şi de înnodare a relaţiilor de joc, n-ar fi oare mai potrivită (şi mai elegantă faţă de publicul plătitor de bilet) folosirea, pe afiş, a formulei consacrate de Andrei Şerban, "repetiţie cu public", care să permită, eventual, şi intervenţia live a regizorului pentru a corija erorile?

Cele 140 de minute ale formulei actuale de spectacol înseamnă un prim act în care Florina Gleznea caută, fără a găsi, tonul just pentru personajul principal, o ultima scenă de proporţii temporale enorme, în care Liviu Pintileasa face doar parţial faţă mult prea rapidelor schimbări de dispoziţie ale personajului său şi o porţiune de mijloc în care prestaţiile sigure şi limpezi ale lui Richard Bovnoczki şi Ionuţ Vişan oferă un oarecare echilibru şi farmec întregului.

Per total, persistă senzaţia unei distribuţii doborâte de cantitatea de text şi, uneori, de calitatea acestuia. În acelaşi timp, absenţa unei idei regizorale coerente se răsfrânge asupra Norei, personajul-cheie al piesei, caracter dificil, surprinzător, puternic, schimbător, multi-stratificat, fără a cărui abordare hotărâtă întregul spectacol o poate lua lesne la vale. Genul de personaj care poate marca în chip pregnant cariera unei actriţe cu mare potenţial, precum Florina Gleznea.

Notă LiterNet: Ulterior reprezentaţiei comentate în notele de mai sus, spectacolul a fost redus cu aproximativ 20 de minute, durata totală ajungând astfel la 120 minute.