Vocea divină a infernului - Edmond

Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decât salutar, Comedia Ţine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, sălile au fost pline până la refuz, aplauzele - lungi şi sacadate. Raportul între noutate şi teatrul tradiţional: fifty-fifty. Dacă spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, în regia Mihaelei Oană, o comedie bulevardieră de 1960 (Dumnezeu ştie prin ce se poate adresa tinerilor), şi Comedie neagră, regizat de Alex Mihail, au părut uşor îmbătrânite, le-a rămas celorlalte două, Ce tipe mişto! şi Edmond să reprezinte noutatea şi valoarea. Ce tipe mişto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, în regia Iuliei Stănescu, şi-a găsit imediat drumul către public prin problemelele actuale ale celor şase femei de 30-40 de ani care îşi gestionează viaţa, singurătatea şi dezamăgirile; apoi printr-o actorie de calitate; în sfârşit, prin capacitatea Iuliei Stănescu de a construi cu un umor de bună factură portrete de femei moderne, excelent individualizate.

Cel mai percutant spectacol rămâne, fără îndoială, Edmond, pe textul lui David Mamet, în regia lui Marcel Ţop. Cu piese născute din tipul de receptare de azi, cu priză la realitate, cu montări care mizează nu pe planuri regizorale secunde, ci pe impactul sălbatic al textului (în maniera deschisă de Bash, Shape of Things, American Buffalo, Natural Born Fuckers), Marcel Ţop practică un teatru al paroxismului. Un teatru artaudian, care vorbeşte cu cruzime despre voluptate şi frustrarea dementă născută în lipsa ei. Un teatru care accesează mentalul publicului numai după ce zbuciumul i s-a ghemuit în plex. Urechea regizorului e fascinată de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian şi Mamet, de ecuaţia invariabilă: putere-bani-sex-distracţie şi suma de proiecţii de care ea zemuieşte.

Apăsat de presiunea societăţii, de setul ei de reacţii în serie limitată, legat pe viaţă prin contractul cu statul, încovoiat de dogme, personajul lui Mamet intră în scenă în momentul în care se sufocă de atâta conformism. Rutina abisală îi mărgineşte toate straturile fiinţei. Liniştea domestică şi fericirea aşezată din familie îl castrează. Pentru oameni bine integraţi ca el, debuşeul ţine tot de clişee sociale: jocuri de noroc, subcultura viciului, prolifica industrie pornografică, plăcere riguros cuantificată în preţ. Revolta benignă de pe urma întâlnirii cu un ghicitor îl duce la condiţia de proscris. Edmond evadează, e escrocat, tâlhărit, bătut, sodomizat. Devine criminal fără să-şi dea seama. În câteva ore derapează, pe povârnişul umilinţelor, de la succes social şi condiţie respectabilă la cele mai întunecate abisuri ale degradării. Învaţă repede să-şi decline responsabilitatea. Ceilalţi sunt vinovaţi, chiar şi atunci când ucide. Este produsul unei societăţi care a pierdut exerciţiul asumării, pentru care preceptul suprem e "trăieşte-ţi clipa la maxim"; cu prelungirea aferentă în industria de entertainment. Indivizi ca el, ai noii ordini, nu simt nevoia întemeierii într-un set minimal de valori ori convingeri personale. De aici uşurinţa cu care cedează fobiilor impuse tot de modelele sociale: homosexualitate, mizantropie, rasism, misoginism.

Piesa lui Mamet este construită ca o moralitate medievală, cu 24 de scene-gravuri, în ritm sacadat, cu defilarea a 20 de portrete sumbre de interlopi, sateliţi ai personajului central. Dar nu numai structura trimite la o moralitate modernă. Şi finalul. După ce îşi revendică porţia de libertate şi instigă la autentic, înfometat de sens, la capătul unei invocări frenetice, Edmond sfârşeşte prin a intui prezenţa lui Dumnezeu în vocea liniştitoare a noului său coleg de celulă. Cu indiscutabilul său talent, cu vocea impecabil stăpânită, Radu Iacoban (Edmond), într-o veritabilă performanţă, când ironic şi rău, când înfometat de protecţie, când cinic, furibund, distant, când neînchipuit de vulnerabil, gradează infinitezimal suita de momente şi stări creând şi descătuşând tensiuni. Iulia Lumânare practică o actorie modernă, plină de substanţă, care respiră adevăr, Marilena Botiş pedalează subtil pe exotismul viciului, iar Maria Dinulescu se dovedeşte naturală, picantă, convingătoare. Li se alătură Mihai Marinescu cu o prestaţie suculentă, cu comic actual - ironie şi disimulare -, Doru Bem, cu mărci şi sonorităţi ale blândeţii liniştitoare, Constantin Diţă şi Cătălin Babliuc, glaciali, energici şi veridici.

Departe de desfăşurări sterile, de formule ultraconceptualizate, teatrul senzorial al lui Marcel Ţop, intens energetic, mizează pe tulburătoarea performanţă a actorilor antrenaţi în schimburi frenetice de vibraţii cu publicul. Muzica de calitate, bine aleasă, percutantă, suplineşte elementele de decor din scenografia minimalistă şi impregnează publicul cu o atmosferă vitală pulsând în acţiunea din ce în ce mai dementă a piesei. Poate că legătura dintre scene nu e tocmai perfectă, dar nimic nu rămâne exterior sau fals în montarea lui Marcel Ţop. Părând să fi găsit proporţia de aur între furie şi lirism, marca 2005, spectacolul său rescrie paroxistic ecuaţia voluptate-suferinţă. Nu-l rataţi!