În 2011, Insula. Un spectacol în mulţi, chitară, tobe, voci, mişcare scenică, lumini. Cluj. Teatrul Naţional. Română. Supratitrare în engleză. Milea.
În 2017, Jurnalul lui Robinson Crusoe. După Insula. Un spectacol şi mai mulţi, chitări (reci şi calde), vioară, percuţie, coregrafie, light design. Bucureşti, Odeon. Română. Măniuţiu.
Acelaşi text: Gellu Naum. Aceeaşi muzică: Ada Milea. De la simplu la complex. De la folk, la rock. De la muzică şi vers, la muzică, vers, scenografie spectaculoasă, personaj-colectiv, cor (idem, desigur), reflectoare sofisticate, dansuri felurite, costume fistichii, machiaje noir, tunsori oldies.
La Odeon, Adrian Damian demonstrează iarăşi că e scenograful momentului. Aduce apă pe scenă şi generează impulsul care declanşează piesa. Preia Mihai Smarandache, la chitară, voce şi Elvis-look. Urcă Alex Neagu, la tobe şi la câţiva paşi de Mic-ul în care se produce Firma în Deşteptarea primăverii, cu care Jurnalul lui Robinson Crusoe împarte alura rock.
Din fericire, Mihai Măniuţiu integrează infinit mai bine muzica în curgerea spectacolului decât Vlad Cristache. Poate şi pentru că premiera de la Odeon este, de fapt, muzică. Un musical 100%, aşa cum era şi producţia de la Cluj, potenţată de coregrafia Andreei Gavriliu, luminile lui Cristian Şimon, costumele Andradei Chiriac, sunetele lui Vladimir Ivanov şi proiecţiile Anyei Dimitrov. Ar fi frumos de ştiut şi cine e responsabil(ă) de hair & make-up (o minunăţie, cum erau si la Cluj!). Şi ar fi frumos ca toţi oamenii aceştia, profesioniştii aceştia să fie recunoscuţi, an de an, în secţiuni competitive, la Gala UNITER. Dar asta e altă poveste.
Revenind la Naum şi la Insula sa. La Milea şi la Insula sa. S-ar putea să fie superlativul carierei ei de până acum. Şi s-ar putea ca noua versiune să pună în valoare cel mai mişto subtilităţile, goangele şi ireverenţele muzicii sale.
Îmi place de mor trupa de la Cluj. Pentru Insula şi pentru multe altele. E proaspătă, e vie, e deşteaptă, e multilateral-talentată. De aseară, lipesc toate adjectivele de mai sus şi de trupa Odeon-ului. Domnule, bijuteria asta a lui Măniuţiu merită văzută şi răs-văzută măcar pentru multitudinea de instrumente la care prestează Cezar Antal! Ori pentru felul în care Ruxandra Maniu face din tubă bass. Sau pentru tromboanele lui Marius Damian. Sau pentru vocea lui Dimitrii Bogomaz. Sau pentru tupeul Antoanetei Zaharia. Sau pentru alura lui Ionuţ Kivu. Sau pentru delicioasele apariţii ale "greilor" Constantin Cojocaru & Marius Stănescu. Sau pentru bucuriile vizual-sonore oferite de Ioan Batinaş, Oana Ştefănescu, Diana Gheorghian, Meda Victor, Relu Poalelungi, Anda Saltelechi.
Sau pentru cât de bine dau împreună (era să zic pe sticlă, reflectoarele lui Şimon pe apele lui Damian dau uneori senzaţia de cinema) vocile şi chipurile cuplului Paula Niculiţă - Mihai Smarandache. La duetul de final, e doar un pas ca râsul să vireze în alte alea.
Dacă are un defect spectacolul ăsta, e că arată aşa de al dracului de bine că te fură şi rişti să ratezi ce se ascunde în spatele aparentei uşurătăţi a scrisului Naum-ian. Să nu vezi dincolo de mască şi de poantă. Să te simţi atât de bine, încât să uiţi de tot ce e naşpa pe lume.
În corporaţii s-a inventat risk mitigation. Corporatist fiind, mi-am luat bilet şi pentru săptămâna viitoare. Teoretic, ca să minimez riscul. Practic, abia aştept să mă fure iar.