21 grams of Gărâna, 2017

"Cânt la saxofon de la 13 ani. Când am împlinit 32, am simţit nevoia de ceva nou. Am plecat la New York, locul unde am căutat mereu inspiraţie, pentru şase săptămâni. După primele patru, nu se întâmplase nimic special. Într-o seară, am ajuns la Operă. Eram pentru prima oară în viaţă mea la Metropolitan. Se juca Cavalleria rusticană cu Roberto Alagna. Am fost vrăjit, am început să plâng. «I have to do something with opera», mi-am spus. O prietenă mi-a intermediat întâlnirea cu o soprană. După ce m-a supus la felurite teste vreme de o oră şi jumătate, soprana mi-a spus: «I think there is a voice there»".

Aceasta e povestea pe care Hakon Kornstadt a spus-o celor 7.000 de oameni pe care i-a ridicat în picioare sâmbătă seara (8 iulie 2017), cu ocazia celui de-al treilea concert din a treia seară a celui de-al 21-lea Gărâna Jazz Festival. Norvegianul de 40 de ani, "tenor saxophonist and tenor", cum se recomandă pe site-ul său oficial, a fost revelaţia ediţiei. Acompaniat de un contrabas, un pian şi un set de percuţie, Kornstadt a cântat, mai întâi la voce, apoi la instrumentul cu care şi-a făcut debutul în muzică, arii din opere de Gluck, Bizet şi Leoncavallo, bucăţi de şlagăre franţuzeşti şi fragmente originale. Jazz & opera norvegienilor a provocat valuri de entuziasm, muzicienii fiind la rândul lor uimiţi de impactul pe care l-au avut, Kornstadt mărturisind că mulţimea de la Gărâna a fost, pesemne, cea mai numeroasă în faţa căreia a cântat vreodată.

Momentul norvegian fusese anunţat de minunatul concert al legendarului chitarist Bill Frisell (revenire în Poiana Lupului după patru ani), al cărui permanent dialog cu bassist-ul Tony Scherr, impecabil susţinut de tobele lui Kenny Wollesen (în mâna dreapta, băţ, în cea stânga, măturică!), a semănat fericire în Semenic. Ora de happy music oferită de cei trei, uşoară, blândă, hipnotică, s-a suprapus peste răsăritul de lună plină şi peste pofta de zâmbet a publicului. Pentru bis, am avut parte de What the world needs now.

Dar luat de valul (sax)-tenorului, am sărit direct la seara de sâmbătă, ignorând cronologia. Pentru rigoare, să ne întoarcem, aşadar, la joia (6 iulie 2017) când joaca a început cu fix 3 ore fără 2 minute întârziere. "Ne scuzaţi, dar toţi artiştii au venit cu acelaşi avion. Avion care a avut mare întârziere", a sunat justificarea lui Marius Giura. Incapabil să producă supărări majore în audienţă (s-a murmurat doar "De ce n-au cântat cei de la Sebastian Spanache Trio, măcar?"), decalajul a produs totuşi prima mare-replică a publicului ediţiei: "Baaah, s-a îmbătat publicul, bah!". Adevărul e că, după 7 ore de condus (din Bucureşti) pe un 30+ de grade Celsius, în prezenţa vedetei bahice absolute a ediţiei 21 pe nume Perun Quince (rachiu dublu distilat de gutui, ABV 40%, made în Srbija), seara te găseşte mult mai vesel decât în mod normal.

But the music did begin, eventually, şi suedezii de la Tonbruket au meritat fiecare clipă de aşteptare. Mix-ul lor de melancolie scandinavă dull & grey & blues, cu dinamism atroce de influenţă rock & roll & etno & vag manele, a fost fix ce trebuia pentru un debut cu inima şi pulsul în gât. Amintiri haotice: chitaristul la costum de corporatist & pianistul prestând la vioară & cârpa de service vechi de Dacia folosită pentru ciupirea contrabasului.

După un popas în lumea jazz-ului clasic, olecuţă prea musically-correct, oferită de 5-ul german Wolfgang Muthspiel, seara s-a încheiat cu bâzâitul post-modern, căutat-cacofonic şi mult-prea-căutat-experimental, oferit de proiectul Sun of Goldfinger al chitaristului american David Torn.

Vinerea (7 iulie 2017) a debutat, la timp, cu nemţii de Melt Trio, alerţi, variaţi, plăcuţi, impresionaţi de public. O excelentă deschidere pentru melanjul de jazz-etno-fusion-rock progresiv-reggae-conga, oferit de vecinii belgrădeni de la Vasil Hadzimanov Band (cândva, ar trebui organizat un festival de jazz balcanic, stropit cu bere artizanală din aceeaşi zonă!).

Cel mai discutat moment al serii şi, poate, al festivalului, l-au oferit vietnamezii de la Ha Noi Duo and friends, ce au produs o alăturare de rock strălucitor, datorat chitaristului cu look de şaman Nguyen Le, şi un nedorit reminder al coloanei sonore a filmelor TVR - ceauşiste, cauzat de puştiul cu voce androgină şi instrument cu o coardă pe nume Ngo Hong Quang. Impresiile au variat de la "Aşa ar suna Twin Peaks, dac-ar fi subacvatic" la "În ţara asta s-a murit ca să nu mai ascultăm aşa ceva".

Duminică (9 iulie 2017) a adus încântătorul duo de trompetă Enrico Rava (Italia, 77 de ani, Donald Sutherland-look) - Tomasz Stanko (Polonia, 75 de ani, spy-like-cap), genul acela de întâlnire la care se cuvine să abandonezi tot ce te-ar putea opri din a te preda zâmbetului (acesta pare a fi cuvântul anului gărânian 2017!). Au urmat John Scofield şi Bobo Stenson, ale căror prestaţii, deşi de o calitate comparabilă cu cea a muzicienilor din prolog, n-au reuşit, totuşi, să alunge din Poiană sunetul Rava-Stanko, care se lipise atât de puternic de melancoliile unora dintre noi.

Festivalul a făcut pasul decisiv spre maturitate. Până la urmă, la 21 de ani se votează şi se bea peste tot în lume! Scena cea refăcută după incendiul din toamna trecută e mai înaltă şi mai ofertantă decât originalul. Mulţi dintre buşteni sunt noi, deşi parcă oleacă prea rotunzi pentru greu-încercatele dorsale ale suporterilor. Ce rămâne însă, crescând parcă de la an la an, sopra tutti e tutto, e aburul acela elegant, cultivat, politicos, pofticios, pontos al Gărânei, un soi de definiţie în perpetuă schimbare a cevasăzică prietenie, fericire, libertate.