- Foarte bine, să trăiască, la mulţi ani, ar putea să dea şi ea ceva de băut. E frumoasă, îi răspund mecanic, cu mintea în altă parte.
- Frumoasă şi talentată, vine repede replica.
Moment în care îmi ridic privirea din calculator şi mai zic o dată, apăsat:
- E frumoasă.
Despre talentele ei nu aveam chef să discut, tocmai văzusem cel mai recent film în care joacă celebra blondă născută în Africa de Sud. Un film care mi-a lăsat un gust amar şi m-a plictisit de la un capăt la altul.
Atomic Blonde se vrea a fi deopotrivă film cu spioni şi film de acţiune, ratează în ambele. Acţiunea e plasată la finalul anului 1989, în Germania, înainte de căderea zidului Berlinului, are referinţe multe la contextul istoric, dar un tânăr care, să zicem, n-a auzit niciodată de "Războiul Rece" şi rolul zidului în istoria recentă a Europei, nu pricepe nimic. Nu zic că un film care rulează în multiplex trebuie să îl lămurească despre subiect, dar măcar să nu îi creeze confuzii. Încă din primele minute, apare pe ecran figura lui Reagan ţinând un discurs în care i se adresează lui Gorbaciov vorbind despre înarmare şi neîncrederea dintre estici şi vestici. După câteva secunde, pe ecran apare un fel de anunţ prin care eşti avertizat că nu despre asta e filmul, o să vezi altceva.
Ok, dar ce? Greu de spus. Scenariul e slab, dialogurile prin nimic remarcabile. Să foloseşti ca leitmotiv un citat precum "e o dublă plăcere să îl înşeli pe cel care te înşală" (citat creditat ca aparţinând lui Machiavelli) mi se pare o lipsă de imaginaţie evidentă atunci când faci un film cu spioni şi agenţi dubli, care, prin natura lor, nu se încred în nimeni şi sunt pregătiţi în orice moment să tragă ţeapa cuiva sau să fie la rândul lor trădaţi.
La fel cum tot lipsă de imaginaţie este să foloseşti un detaliu precum faptul că eroina din rolul principal (agentă MI6) preferă o băutură rusească ("stoli on the rocks" adică vodcă cu gheaţă) drept sugestie că ea joacă la două capete, cel britanic şi cel KGB-ist. Truc scenaristic ieftin şi previzibil. Unde-i subtilitatea lui Bond (da, James Bond) care, apropo de băuturi, rostea superior "shaken, not stirred", atunci când cerea vodca martini?
Lorraine Broughton, personajul interpretat de "aniversata" Charlize, nu reuşeşte, oricât s-ar dori acest lucru de la ea, să fie un Bond feminin. Este agent secret trimisă la Berlin să recupereze o listă de nume cu alţi spioni, după ce unul dintre colegii ei este eliminat. Dacă nu aduce în siguranţă la Londra lista, este pusă în pericol securitatea internaţională. Ca spectator, nu înţelegi prea bine de ce. Intervin tot felul de personaje în scenariu, agenţi STASI, un coleg de-al ei de la serviciul britanic care însă o "vinde" ruşilor, şefi de la MI6 şi CIA care se folosesc de ea, şi, cireaşa de pe tort, o agentă de la serviciul secret francez cu care are o aventură amoroasă. Probabil pentru a da satisfacţie măcar amatorilor de scene fierbinţi, dacă nu şi celor care căutau un film bun.
Charlize Theron este cât se poate de atrăgătoare în orice ipostază, recunosc, inclusiv în acest film. După ce a avut cele mai importante succese în carieră cu Monster şi Mad Max: Fury Road, iat-o acum în acest rol de bătăuşă, lipsit de carismă şi profunzime. Mie mi-a amintit deopotrivă de prinţesa războinică Xena şi de Duncan MacLeod din Highlander. Orice îi faci, "Blonda Atomică" nu moare. Dar se bate, frate, nu glumă. Cu orice îi cade în mână şi tot timpul. Împuşcături şi scene de arte marţiale au ralenti cât încape. Oase frânte, sânge zburând şi salturi prin aer. De toate ai parte şi te bucuri dacă eşti fan al filmelor de gen. Dacă nu eşti, ca mine, îţi zici că Uma Thurman, în Kill Bill a fost totuşi senzaţională. Se bătea mai... adevărat. O lovitură aplicată cu măiestrie nu lasă urme, glumea cândva un prieten. De la Atomic Blonde jur că am ieşit cu vînătăi. Citesc pe imdb că Charlize Theron a avut opt antrenori personali pentru a stăpâni fizic acest rol şi s-a ales cu doi dinţi crăpaţi în timpul filmărilor. Tot ce sper este că nu e grav şi incidentul nu o să-i răpească din farmec.
Din moment ce nu ţi-a plăcut, de ce nu ai ieşit mai devreme din sală? mă veţi întreba, pe bună dreptate. Primul răspuns, şi cel mai la îndemână, este că filmul are o coloană sonoră bună. Dacă nu te mulţumeşte ce vezi, închizi ochii şi asculţi. Hituri ale anilor '80, de la David Bowie, Depeche Mode, The Clash şi Queen la George Michael şi Nena cu 99 Luftballons, cunoscutul cântec de protest împotriva războiului, lansat în 1983.
Al doilea, şi cel mai sincer, este că era mult mai răcoare în sala de cinema decât afară.