Ţara Moartă - o metaforă politică mai zdrobitoare decît Clasa moartă

În primăvara lui 2015, Reflex3 din Sfîntu Gheorghe a cuprins în programul său şi o secţiune dedicată Centenarului Tadeusz Kantor, în cadrul căreia au avut loc şi proiecţii cu trei spectacole de teatru TV, printre care şi Clasa Moartă. Pe urmelor celor care au scris despre acest celebru spectacol, am aflat atunci, în 2015, de un text semnat de Marilyn Stasio, The Dead Class is dynamite - an avantgarde triumph (din New York Post, 21 februarie 1979). Marilyn Stasio îşi încheia analiza astfel: "As a political metaphor, Dead Class is annihilating. As an existential reflection on life, it is deeply disturbing. As a theatrical event - it is dynamite."

Ţara Moartă este un titlu la care Radu Jude a ajuns după ce a descoperit că filmul său are teme comune, "pe ici pe colo", cu Clasa Moartă. Dar şi fără această precizare a lui Jude, titlul filmului oricum te ispiteşte să-l cauţi şi să afli dacă regizorul român a reuşit să facă din Ţara Moartă ceea ce spunea Marilyn Stasio că a izbutit regizorul polonez cu legendarul său spectacol. După ce am văzut filmul lui Jude, cred că Ţara Moartă este o metaforă politică nu doar la fel de nimicitoare ca Dead Class, ci mai zdrobitoare. Kantor îşi numise Clasa Moartă o "reuniune dramatică", o reuniune care la Jude capătă proporţiile unei ţări. Iar mai dramatic decît o reuniune de elevi decrepiţi, care stau în bănci şi se agită în căutarea copilăriei pierdute, este o ţară cu un întreg popor, "înnebunit de grandomanie", care stă în banca lui şi asistă inert, ca la fotograf, la ororile despre care depun mărturie fragmentele din Jurnalul lui Emil Dorian.

Ca eveniment cinematografic, Ţara Moartă nu este dinamită, nu experimentează un discurs artistic prin excelenţă avangardist, ci doar foarte puţin frecventat în cinemaul românesc. Dar, ca şi spectacolul lui Kantor, perspectiva existenţialistă pe care genul de film propus de Jude o deschide asupra vieţii nu este doar profund neliniştitoare, ci şi de un comic absurd, pînă la grotesc. Fragmentele de vieţi paralele din Ţara Moartă produc un contrast şocant între ceea ce vedem, în cele cîteva sute de fotografii din colecţia Costică Acsinte (redescoperită şi restaurată de Mario-Cezar Popescu), şi ceea ce auzim. Grandomania şi măreţia din imnurile, cîntecele patriotice, discursurile şi materialele sonore de propagandă carlistă, legionară, antonesciană şi comunistă contrastează şocant cu lumea din fotografiile lui Acsinte - o lume măruntă, o reuniune de figuri deformate de timp, fragmente din "poporul şi ţara ca soarele sfînt de pe cer". Ca şi Kantor mereu prezent pe scenă, inclusiv în Clasa Moartă, şi Radu Jude a ţinut să fie prezent în Ţara Moartă, dincolo de scenariu şi regie, şi prin vocea sa, nu doar ca un gest de "asumare foarte personală a întregului demers cinematografic", cum observă criticul Ionuţ Mareş, ci mai ales pentru a feri confesiunile doctorului Emil Dorian de orice artificiu specific tehnicilor actoriceşti.

Clasa Moartă versus Ţara Moartă lasă în urmă un dezolant şi traumatizant peisaj după bătălie: Timpul mort al lui Tadeusz Kantor, pe care se chinuiesc să-l reînvie nişte bătrîni elevi, versus Ţara Moartă a lui Radu Jude, care în film este România, dar poate fi orice ţară unde poporul stă în banca lui, cînd şi pietrele stau să strige. Pietrele care stau să strige prin România şi prin toate colţurile lumii fac din Ţara Moartă o metaforă politică mai zdrobitoare decît Clasa Moartă.