Maria decide că, în loc să îşi pună capăt zilelor din cauza decepţiei, ar fi mai bine să se implice în proiecte caritabile. Îşi aruncă în bagaj voalul de mireasă părăsită la altar şi călătoreşte la Fukushima pentru a oferi ajutor persoanelor rămase fără locuinţă. Activităţile pe care tânăra venită din Europa trebuie să le organizeze cu localnicii par uşor trase de păr şi nu reuşesc să alunge tristeţea imprimată pe chipul japonezilor sinistraţi: îşi machiază faţa ca un clovn şi s-ar zice că poate câştiga titlul de "cel mai trist clovn din lume", improvizează seri de muzică şi dans sau le arată cum să învârtă un cerc în jurul taliei fără să îl scape. Între niponii mai mult sau mai puţin interesaţi de genul acesta de distracţie, se remarcă figura lui Satomi, ultima gheişă rămasă în viaţă. În ciuda pericolului radioactiv, refuză să se dea bătută şi se mută în vechea ei casă, devastată de catastrofa naturală.
Separate de bariera lingvistică şi culturală, între cele două femei se creează o legătură bizară şi care depăşeşte clişeele sub semnul cărora a început povestea: pun umărul împreună pentru a reda aparenţa de normalitate a vechii locuinţe a lui Satomi şi ajung să se vindece reciproc de traumele suferite. Descoperim că fiecare dintre ele poartă în spate o vină care le macină şi le face existenţa un calvar.
Putem să o luăm de la capăt atunci când credem că totul este pierdut? Ce rost mai viaţa şi cum poţi supravieţui chinuit de vina unor decizii greşite? Acestea sunt întrebările la care veţi găsi răspuns în Grüsse aus Fukushima / Fukushima, Mon Amour, o peliculă alb-negru extrem de poetică despre prietenia dintre două femei ce provin din două culturi diametral opuse.
Dramatismul încercărilor prin care trec cele două este combinat cu tandreţe şi umor. Prin ochii Mariei (Rosalie Thomass), venită din lumea occidentală, intrăm în universul asiaticei Satomi (Kaori Momoi), care se conduce după alte reguli şi percepe altfel decât noi lumea şi misterele subconştientului. Ceremonia ceaiului este ritualul prin care nemţoaica lipsită de maniere (în viziunea unei gheişe) învaţă să se cunoască, să se accepte şi chiar să se împace cu fantomele reale sau imaginare care o bântuie. "You are so elegant", îi spune Maria prietenei sale, cu admiraţie. Răspunsul japonezei, un joc de cuvinte care sună bine în engleză şi care, traduse, şi-ar pierde farmecul este: "You are an elephant". Însă "elefantul" va reuşi până la urmă să taie craca de care stă atârnat trecutul prietenei sale şi va reuşi astfel să îşi accepte propriul trecut. Poate că acesta e secretul atunci când eşti devastat: ajutându-i pe alţii, te redescoperi şi te ajuţi pe tine însuţi.
Blogul internaţional de film "Taste of Cinema" a inclus Grüsse aus Fukushima / Fukushima, Mon Amour în "Top 25 al celor mai bune filme din 2016 despre care nu vorbeşte nimeni". Doris Dörrie semnează regia şi scenariul, iar titlul internaţional este în mod evident inspirat de pelicula din 1959 a francezului Alain Resnais, Hiroshima, Mon Amour. De această dată, nu războiul, ci eşecurile personale şi calamităţile naturale lasă în urmă singurătate, temeri, moarte.
La Festivalul de Film de la Berlin, Grüsse aus Fukushima (în original, Salutări din Fukushima) a fost considerată în 2016 cea mai bună producţie de către Confederaţia Internaţională a Cinematografelor de Artă (CICAE), a primit Premiul Publicului în cadrul secţiunii Panorama şi Premiul Heiner Carow dedicat promovării cinematografiei de artă din Germania.