Fiind primul lui an în echipa de la Divan (festival care a ajuns în 2017 la a opta ediţie), am fost curioasă să aflu despre începuturile lui în critica de film, motivaţia de a continua munca în acest domeniu (care în România e destul de mult desconsiderat) şi selecţia pentru festival. În jumătate de oră de discuţie, am descoperit un om sensibil şi onest, care iubeşte arta cinematografică şi face tot ce poate s-o prezinte autentic către publicul larg.
Oltea Zambori: Faci critică de film din...
Cătălin Olaru: 2009
O.Z.: De ce? (râde şi mă întreabă cât de oficial vreau să răspundă)
C.O.: Vărul meu (Mihai Fulger) scria la revista Cultura. După ce-a plecat de acolo, am putut să merg eu în locul lui. Mai scrisesem câte ceva până atunci, nu despre filme. Mi s-a părut ceva de prestigiu, pe atunci însemna destul de mult să scrii într-un săptămânal de cultură. Am scris un prim articol, redactorul şef l-a citit şi a spus că se vede că am citit şi-mi place Vonnegut. Nu citisem nimic din ce scrisese Vonnegut, dar ştiam că acest comentariu e de bine. Ulterior, am încercat să citesc, dar n-am trecut de primele zece pagini ale unui roman de-ale lui.
La început am vrut să scriu şi pentru că voiam să mă revendic ca fiind cinefil; asta se întâmpla pe vremea în care a fi critic de film era o meserie respectabilă - nu era necesar să explici neapărat ce e critica de film şi de ce o faci. Treaba cu prestigiul m-a ţinut o perioadă, am scris mult şi din inerţie. Acum scriu doar când vreau şi destul de rar.
O.Z.: Ce te face să vrei să scrii despre un film?
C.O.: La început scriam cu uşurinţă, era ceva nou pentru mine. Mai apoi, tot ceea ce scriam devenise repetitiv pentru că începeam să-mi văd articolele din ce în ce mai critic. După un an în care am scris aproape săptămânal, am hotărât că o să scriu doar când găseam ceva nou sau relevant despre filmele pe care le vedeam. Mi-am dorit să fac totul altfel, nu ca pe o datorie - care oricum era una morală şi autoimpusă. De altfel, critica de film plătindu-se foarte rar, am avut întotdeauna libertate completă, adică exact acel lucru pe care-l doreşte oricine care are de-a face cu scrisul sau cu un domeniu creativ în general.
Simt nevoia să scriu atunci când văd un film care încearcă să inoveze într-un fel sau altul. Spre exemplu, cel mai recent film care m-a impresionat l-am văzut la Locarno. Se numeşte Good Manners şi e o dramă socială - love story - horror cu vârcolaci. Inovaţia, în acest caz, nu e sinonimă cu mesajul filmului, ci are mare legătură cu felul în care se exprimă cineaştii. Şi mai e ceva: m-am săturat de mine scriind cronici negative la filme care sunt adesea la fel. Acum abia aştept să scriu când văd un film care-mi place şi care-mi spune ceva nou.
Cea mai mare tentaţie e să scrii cronici negative. E uşor să vezi ce nu merge, ce e în plus sau ce lipseşte, vreau să ies din zona asta. Sigur, aceste cronici sunt, probabil, şi cele mai gustate de public, însă de acum încolo mi-ar plăcea să scriu altceva; cred că m-am perfecţionat în exerciţiul ăsta de a ponegri filme şi vreau să învăţ şi să laud, nu doar să scriu de rău.
O.Z.: Eşti în primul an prezent în echipa de la Divan. Ce te-a făcut să accepţi invitaţia de a fi în echipă?
C.O.: Cunosc festivalul foarte bine din poveştile colegilor de breaslă. De fiecare dată când mai auzeam pe cineva povestind despre Divan mi se părea că exagerează, toată lumea arăta de parcă face parte dintr-o sectă, chiar dacă nu credeam neapărat tot ce mi se spunea.
Am ajuns pentru prima oară în Port Cultural Cetate în urmă cu 3-4 luni şi am mers direct la hamacele care se legănau lângă Dunăre, iar asta a coincis cu momentul în care am înţeles puţin care e farmecul acestui loc. Atunci erau doar angajaţii conacului; acum, în timpul festivalului, e altceva. Echipa, invitaţii, oamenii care au venit cu cortul, totul e schimbat. Mă uit la ei şi la mine, la cum sunt eu aici, printre ei, şi realizez că sunt pe cale de a deveni unul dintre cei care au sclipirea Divan în ochi.
O.Z.: Tema Divanului din 2017 e "balkan love". Cum a fost să faci selecţia cu această temă impusă?
C.O.: "Balkan love" nu e de un singur fel. Nu există o singură definiţie, aşa cum nu există vreo definiţie pentru Balcani, în general. Tema, pentru mine, a fost o veste foarte bună pentru că e destul de greu să găseşti un film care să nu aibă în el componenta iubirii; chiar şi absenţa ei, a iubirii, e un semn că filmul se poate potrivi într-un context de acest fel.
În 2017, Serbia este ţara cea mai bine reprezentată, cu stiluri foarte diferite, însă avem filme din toată zona Balcanilor, probabil cele mai bune ale cinematografiei balcanice. Nu sunt doar cele mai bune filme cu şi despre dragoste, ci cele mai bune punct.
O.Z.: Dacă ar trebui să convingi pe cineva să vină la Divan, ce i-ai spune?
C.O.: Divan nu e doar un festival de film, nici măcar un festival de film şi artă culinară. Sau nu doar un festival cu filme şi mâncare din Balcani, ci unul cu toate astea la un loc plus relaţiile care se construiesc aici, lucru care nu se întâmplă la niciun alt festival din România (sau, cel puţin, nu la unul la care am fost eu).
Dincolo de istoria clădirilor, dincolo de locul fermecat de lângă Dunăre, marele atu al Divanului este că nu-şi doreşte să concureze cu festivaluri mari din România. E un eveniment intim, la care vin foarte puţini oameni, cu invitaţi aleşi pe sprânceană şi revederi de prieteni care s-au cunoscut aici.
Divan Film Festival are loc între 21 şi 26 august 2017 la Port Cultural Cetate.
(foto: Adi Bulboacă)