BBC Culture a dat publicităţii zilele trecute un top al celor mai bune 100 (de fapt 101) de comedii din toate timpurile întocmit de 253 de critici de film (118 femei şi 135 de bărbaţi) din 52 de ţări de pe cinci continente. Răspunsurile lor s-au concretizat într-un top care reflectă câteva lucruri interesante. În primul rând, percepţia şi gusturile asupra umorului sunt similare pentru bărbaţi şi femei, dar diferă în funcţie de zona culturală şi geografică din care provin cei care au votat. Apoi, merită spus că puţine filme făcute după anul 2000 au reuşit să pătrundă în top, cea mai bine plasată dintre aceste pelicule apărute în secolul 21 este Anchorman: The Legend of Ron Burgundy / Un ştirist legendar, din 2004, regizat de Adam McKay (locul 33), iar filmul cel mai recent realizat şi care a intrat în top este Toni Erdmann, din 2016, regizat de Maren Ade, situat pe poziţia 59.
Charlie Chaplin are patru filme în Top 100 (City Lights / Luminile oraşului, Modern Times / Timpuri moderne, The Gold Rush / Goana după aur şi The Great Dictator / Marele Dictator), Woody Allen şi Jacques Tati câte trei (Zelig, Annie Hall, Love and Death / Dragoste şi moarte, respectiv Playtime, Les vacances de Monsieur Hulot şi Mon oncle. Cu câte două au intrat în clasament fraţii Coen, Mel Brooks sau Jerry Lewis, recent dispărut dintre noi. Dacă ne uităm înspre Europa, comedia italiană e reprezentată în "Topul celor mai bune comedii" de Divorzio all'italiana / Divorţ în stil italian şi Amarcord, spaniolul Luis Buñuel are şi el două filme votate, Franţa e prezentă prin filmele lui Tati; aş remarca însă faptul că ar fi meritat un loc şi La grande vadrouille / Marea hoinăreală, regizat în 1966 de Gérard Oury. Mă bucur însă mult pentru unul dintre regizorii pe care îl iubesc necondiţionat: Quentin Tarantino e în clasament cu Pulp Fiction.
Dar, cu siguranţă, dincolo de calcule şi preferinţe personale, toate privirile au parcurs lista în căutarea locul întîi. Ladies and gentlemen, Some (still) Like It Hot!
A fost lansat în 1959 şi este evident că rezistă probei timpului, alegerea lui în fruntea clasamentului nici măcar nu este o surpriză pentru cinefili şi pentru cei care preferă oricând o comedie clasică unui blockbuster insipid sau chiar stupid. Încă din anul 2001, Institutul American de Film a clasificat Some Like It Hot / Unora le place jazzul drept cea mai bună comedie realizată vreodată.
L-am revăzut acum şi mi-a plăcut la fel de mult ca atunci când l-am văzut prima oară. Are toate ingredientele ca să te facă să uiţi pentru două ore de orice fel de problemă, să te distreze şi să te lase învăluit într-o stare de bine. Scenariu şi regie inteligente, actori carismatici, umor de limbaj şi de situaţie, mesaj care nu este neapărat ancorat într-un anumit context cultural, social sau temporal.
Mai întâi actorii: Sex-simbolul absolut al anilor '60, Marilyn Monroe, despre care se ştie că era însărcinată în timpul filmărilor, că a tras duble nenumărate pentru că nu reuşea să rostească cele mai simple replici, de genul "It's me, Sugar" sau "Where's the bourbon?" şi că i-a scos din sărite aşa de tare cu nazurile ei pe regizor şi colegii de distribuţie că nu a fost invitată la petrecerea dată cu ocazia terminării filmului. Cu toate astea, pe peliculă emană senzualitate prin toţi porii şi n-ai cum să nu fii de acord cu Lemmon, când spune despre ea, în film, că se mişcă de parcă ar fi "un jeleu pe arcuri". În privinţa domnilor, cel remarcat de critici şi premiat a fost Jack Lemmon. Mie, în acest film, mi-a plăcut dintotdeauna Toni Curtis.
Celelalte personaje din Some Like It Hot sunt gangsteri cu nume amuzante: Charlie Scobitoare (Toothpick) şi Ghetre (Spats) Colombo. Un miliardar (real) pe care îl cheamă Osgood Fielding al treilea şi care recuperează pantoful pierdut al unei pretinse dame ce se auto-intitulează Cenuşăreasa a doua. Un miliardar (închipuit) care colecţionează scoici, conduce compania petrolieră Shell şi se dă drept Shell Oil Junior. O firmă de pompe funebre pe sigla căreia scrie "Mozarella" şi care organizează ceremonii pentru sicrie pline cu sticle de whisky. Şi numai astea să fi fost ingredientele din film, ar fi ajuns pentru o porţie sănătoasă de râs. Dar nu e totul, mai intervine Syncopators Orchestra condusă de o femeie pe nume Sweet Sue, care interzice două lucruri în orchestra ei: băutura şi bărbaţii. Har Domnului, pentru bunul mers al scenariului şi spre amuzamentul nostru, are parte de amândouă.
Pe scurt, povestea e aşa: suntem în Chicago, în timpul marii crize economice din America anului 1929, în plină perioadă de prohibiţie. Doi muzicieni îşi duc zilele cu greu, nu îşi găsesc de lucru, aproape că nu le-a mai rămas nimic de amanetat ca să îşi cumpere de mâncare şi să plătească chiria. Ca să scape de o bandă de mafioţi şi să câştige nişte bani, se dau drept femei şi pleacă cu orchestra de jazz a lui Sweet Sue într-un turneu de trei săptămâni în Florida. Tocmai era nevoie de două instrumentiste, fata care cânta la saxofon a fugit cu un vânzător de Biblii, cea de la contrabas a rămas însărcinată. Pentru Joe şi Jerry lucrurile se aranjează la fix. Josephine şi Daphne (care renunţă intempestiv la numele Geraldine) se amorezează de senzuala blondă Sugar Cane, solista orchestrei şi cântăreaţă la ukulele. Ca să o cucerească, Joe / Josephine / Shell Oil Junior (Toni Curtis) jonglează între identitatea de saxofonistă şi cea de miliardar, iar Jerry / Daphne (Jack Lemmon) este curtat(ă) de un miliardar adevărat care nu bănuieşte că s-a îndrăgostit de un bărbat. Până la urmă, aşa cum probabil vă amintiţi, adevărul iese la iveală şi se va rezolva şi problema cu gangsterii care vor să îi lichideze pe Joe şi Jerry pentru că au fost martorii unei execuţii în stil mafiot.
S-a vorbit mult despre faptul că aproape nimeni nu este cine pare a fi în Some Like It Hot. Începând cu glisarea între personajele masculine deghizate în femei, care îmbracă nu doar alte haine, ci şi alte identităţi, şi continuând cu personajul principal feminin, Norma Jeane Mortenson, pe care o ştim toţi ca Marilyn Monroe şi care renunţă în film la numele Kowalczyk, preferând să se recomande scurt, Sugar Cane. Apoi, s-a spus că în rolul miliardarului Toni Curtis l-a imitat voit pe Cary Grant, iar scenaristul I.A.L. Diamond, era născut Iţec Domnici, în România, la Ungheni. Oricine poate fi oricine, mai bine zis, fiecare poate ascunde mai multe personalităţi, dar este neapărat ceva rău în asta? Personajele din Some Like It Hot trişează, se pretind a fi altceva / altcineva decât sunt, au o înclinaţie naturală spre înşelătorie şi şmecherie, însă asta nu îi face antipatici.
Well, nobody's perfect, adică nimeni nu e perfect. Este replica finală a filmului, la care merită să reflectăm. Ar putea fi interpretată ca un mesaj ce ne îndeamnă la toleranţă şi acceptare, pe care acum, în 2017, îl percepem nuanţat în contextul dezbaterilor despre legalizarea relaţiilor între persoane de acelaşi sex. De altfel, abordarea nu este nouă, se vorbeşte mult în film despre "legi şi convenţii" în legătură cu acest subiect, iar pelicula a primit un rating "C" (condamnat) din partea National Legion of Decency. Rămâne să judece fiecare spectator dacă este încălcată decenţa în Some Like It Hot sau dacă îi sunt afectate pudoarea şi convingerile de orice fel. Sunt convinsă că, dincolo de prejudecăţi, faptul că nimeni nu e perfect reprezintă un adevăr. Şi încă unul optimist: atunci când găseşte sau măcar crede că a găsit iubirea adevărată, fiecare dintre noi merită să treacă peste orice obstacol şi să accepte defectele partenerului său.
Clasamentul celor mai bune 100 de comedii din toate timpurile poate fi consultat aici.