Corupţia, prostia, superstiţiile ucid - D-ale carnavalului

Problema cu montările foarte bune din Caragiale e că publicul râde prea mult şi prea des. Atât de mult şi atât de des, încât riscă să rateze mesajul sobru, dur, adesea tragic pe care regizorul încearcă să îl transmită cu ajutorul vehiculului comic. E şi cazul proaspetei premiere de la Nottara cu D-ale carnavalului, în care Claudiu Goga construieşte o comedie de top 5 bucureştean al momentului în care strecoară numeroase motive de nelinişte pe care mi-e teamă că prea puţini dintre spectatori le sesizează.

Oricât ar părea de neplăcută, concluzia conform căreia contemporanii noştri fie aprobă cele întâmplate în lumea caragialiană, fie s-au resemnat cu existenţa lor, fie le consideră prea departe de vieţile lor, mi-e teamă că se impune. Altfel poate că nu s-ar repezi să acopere cu aplauze ultra-frenetice (bine-meritate de excelenta distribuţie de la Nottara) momentul de final al spectacolului, gândit de Goga tocmai ca unul de cădere pe gânduri, pe întrebări şi auto-întrebări.

Defilarea situaţiilor dominate de corupţie, prostie, superstiţii, emoţii viscerale scăpate de orice control e, în adevăr, hohotitoare. "Delir" e cuvântul care defineşte cel mai bine un prim act în care forţa brută a lui Gheorghe Ifrim (acest dac-Pampon cu alură de Ilarion Ciobanu şi mimică de Dem Rădulescu), demenţiala poftă de joc a Ceraselei Iosifescu (o Miţă Baston interiorizată în cele mai mici amănunte, prin urmare, exteriorizată într-o multitudine de nuanţe, vezi, spre pildă, geniala mimică din secvenţele cu Iordache) şi haios-deşteapta interpretare a lui Andi Vasluianu (Catindat cu ciucuri evreieşti, voce de contra-tenor şi privire ingenuu-tembelă) iau caimacul, fără a eclipsa justa prestaţie a lui Sorin Cociş (Iordache al lui e o cât se poate de convingătoare voce a raţiunii într-o cacofonie de manifestaţiuni profund anti-raţionale), talentul comic al lui Alexandru Jitea (Crăcănel contribuie semnificativ la nuanţa de absurd ce străbate prima parte a spectacolului) ori farmecul lui Vlad Zamfirescu (un Nae Girimea care mizează masiv pe zâmbet şi look).

Actul din foaierul carnavalului începe blând, pentru a creşte exponenţial şi a sfârşi cutremurător (la propriu!). E porţiunea de spectacol în care latura neliniştitoare a scenografiei lui Ştefan Caragiu (altfel, o infinită sursă de gaguri), e pusă cel mai bine în valoare. E porţiunea în care personajele privesc cel mai des spre tavanul unde un chepeng etern-închis accentuează senzaţia de claustrofobie desprinsă parcă dintr-un film nordic (uşile Ikea-like contribuie la senzaţie). De acolo, din tavan, vin firicele de praf / ciment care marchează răcnetele lui Pampon şi tot de acolo vine izbăvirea care pune capăt, cel puţin pentru moment, delirului cvasi-suveran. În bună tradiţie mioritică, singur cutremurul e capabil să blocheze foşgăială incontinentă şi acerebrală pe care ne-am obişnuit să o numim "viaţă de zi cu zi".

Partea finală e prefaţată de duelul celor două dame, cărora Cerasela Iosifescu şi Luminiţa Erga (o Didina Mazu ce creşte, în temperament şi prestanţa, pe măsură derulării intrigii) le împrumută accente horror care amintesc de faimosul duo Mariana Mihuţ - Tora Vasilescu din De ce trag clopotele, Mitică?, şi încheiată de cheful dominat de Ipistatul (Mihai Mărgineanu, discret, dar potrivit) cu apucături de "căpitan de judeţ". Comportamentul funcţionarului local corupt e amplu stimulat de cretinismul agresiv al duo-ului Pampon - Crăcănel (reunit sub basca scandărilor "Roooomania - Au, Au, Au", fugărind, multă vreme, spiţerul-duşman cu accent, desigur, maghiar), de autismul triunghiului amoros Nae - Miţa - Didina, exclusiv focalizat asupra amorurilor proprii, şi de neutra blazare a lui Iordache, singurul personaj care, la o adică, ar putea sancţiona, fie şi verbal, nebunia din jur. Victimă-colaterală devine Catindatul, acest Cetăţean Turmentat al carnavalului, a cărui onestitate cade răpusă de aburii de alcool şi de renunţarea la luciditate.

Ăştia suntem, aşa arătăm. Bine-merităm un hohot, deşi nu chiar de râs. Trăim într-o mlaştină care, de-atâta râs, s-ar putea să ne înghită.