Cum ştim, când ne gândim la filmele regizorului, cadrele sunt pline mereu cu de toate, animalul îşi face comic loc în peisaj, de multe ori ca personaj secundar. Şi aici sunt gâşte în cârd şi oi în turmă - metafore pentru oamenii zonei gălăgioşi şi uşor de manipulat, carne de tun -, un măgar care aleargă la trap ca în comediile burleşti, un şoim dansator şi un şarpe care creşte şi se scaldă în lapte.
Sunt arme din plin, se trage din toate părţile, sunt petreceri smintite cu muzică ca nişte bombe care pot exploda oricând, scene electrice şi originale cu reacţiile numai ale acestui regizor, ale acestei zone de continent. Iar acţiunea nu stă o clipă locului, nu îţi dă voie regizorul să respiri, de frică, de atâta imprevizibil. Chiar şi în momentele de linişte, stai cu sufletul la gură, uluit de ce ţi se oferă să vezi, un tip de imaginaţie vizuală ieşită din comun. Şi totul are sens, totul se leagă.
Sigur că sunt personaje pitoreşti, că există grotescul uman, că se manifestă violenţa. Dar, în egală măsură sau parcă şi mai mult ca de obicei, există tandreţe şi sfială, dragoste şi speranţă. Şi sacrificiul într-un splendid final de film, de poveste, de înălţare.
Kusturica vine acum cu o poveste de acasă, din zona şi timpul sfârtecat de războiul dintre fraţi. Există chiar şi un cântec, Fratele mai mare, când mai că îţi dă o lacrimă dacă mai uiţi de ritm şi eşti atent la cuvinte. Nu e nimic aici sentimental, doar emoţie. Toate scenele, aşa excesive şi încărcate de detalii, sunt vii.
Şi, aproape că nu mai este nevoie să spun, există mult umor. Şi în scenele crunte, greu de privit, în luptele în care toţi trag inutil în toţi, în petrecerile cu iz mafiot cu arme pe masă şi gloanţe în aer şi în cele banale, casnice. Un clocot de viaţă. O furie de a trăi, de a muşca descreierat din ea cu orice risc şi preţ, în timpul unui război balcanic care a nenorocit o ţară, o zonă. Practic sunt două părţi, cu cea de-a doua mai lungită, dar pe cât de violentă e prima, pe atât de poetică, intimă cealaltă. Cu două femei puternice, una tânără, la început de viaţă şi dornică şi una matură care a jucat şi a pierdut până acum. Sloboda Micalovic, ce forţă, ce bucurie, domle, de a trece ecranul! La fel, Miki Manojlovic cu care regizorul a mai colaborat şi pe care îl iubim de la Irina Palm.
Muzica fiului cineastului este atât de sprinţară, de veselă, de antrenantă, încât reuşeşte să egaleze forţa imaginilor şi bizareria lor. Aproape că poţi considera filmul unul muzical. Descoperi de multe ori inflexiuni de la noi, din doine, hore de-ale noastre puse cu altă orchestraţie. Cântă regizorul la ţambalul lui, cântă sătenii, cântă cea care devine obsesia tuturor, italianca nimerită în gara părăsită, adică Monica Bellucci care rămâne atractivă, cuceritoare în jachete tricotate şi galoşi. Cântecul ei în italiană, încetişor, abia şoptit, ca de leagăn, hipnotic.
Ea acceptă aici cuminte acest rol greu, solicitant fizic şi este convingătoare mereu. Joacă tot filmul într-o limbă străină destul de greu de pronunţat şi se descurcă. Kusturica o dezbracă, o sărută, o urcă în munţi şi copaci, o pune să mulgă vaci, să fugă prin frunze tăioase de trestie, prin noroi, prin apă, în apă, sub apă, în fântână. Şi e nevoie doar să te uiţi la ea, să o vezi cum râde, cum strigă, cum plânge ca să stai cu personajul ei hăituit. Povestea devine universal valabilă. Frumuseţea brună considerată cea mai frumoasă femeie a planetei, mai aşezată aici în poveste cu vârsta, dă foarte bine în poveste şi în peisaj (ce splendori de locuri de filmare, cu sau fără drone, găsite de regizor cu dragoste de ţară!). O poveste ca din fraţii Grimm, pe ritmuri trepidante, balcanice.
Finalul te ia prin surprindere. Secvenţa monahală exista deja în filmul colectiv din 2014, Words with Gods. Era splendid şi spiritual acolo, este emoţionant, profund aici. Credinţa celui care a văzut moartea cu ochii, a celui care a pierdut tot, cel care a ajuns la dragostea sihastrului de a hrăni animalele sălbatice întâlnite pe drum, ridică mult filmul. Drumul acesta al laptelui, On the Milky Road / Pe Calea Lactee, de la supravieţuire resemnată la dorinţă şi apoi la dăruirea fără rezerve din final merită parcurs, văzut, simţit, auzit. Este un foarte bun Kusturica, cu stilul lui intact, dar cu o morală înaltă de care avem nevoie zilele astea.