- Regina Elisabeta? E simplu, Helen Mirren.
- Regina Victoria? Judi Dench.
Cam aşa ar suna, fără urmă de tăgadă, răspunsurile mele la un ipotetic chestionar despre cîţiva dintre actorii care au dat viaţă pe ecran unor capete încoronate din Marea Britanie. Helen Mirren a intrat magistral în pielea personajului şi a primit Oscarul pentru rolul din The Queen (2006, r. Stephen Frears), însă Judi Dench, deja de două ori în rolul reginei Victoria, face mai mult decît ar putea recompensa orice premiu din lumea asta: se identifică, pînă la contopire, cu personajul pe care îl interpretează. Amîndouă, şi Helen Mirren şi Judi Dench, au fost înnobilate şi au primit din partea Imperiului Britanic titlul onorific Dame.
Deşi trecuseră cîţiva ani de la moartea prinţului-consort Albert, regina Victoria era morocănoasă, nimeni şi nimic nu o mulţumea, refuza orice intruziune din exterior care i-ar putea tulbura doliul. Cum să-i faci pe plac unei femei neconsolate şi pe deasupra extraordinar de temperamentală şi autoritară? Va fi o misiune simplă pentru un servitor scoţian, pe nume John Brown. Îngrijea la început calul reginei, în scurt timp a ajuns să fie omul ei de încredere şi asistent personal, singurul care reuşea să îi aducă bucurie în urma golului lăsat de soţul mult-iubit. Un servitor în graţiile reginei? Şi încă unul căruia îi cam plăcea alcoolul? Curtea s-a scandalizat degeaba, au încercat în zadar să îl îndepărteze, legătura (platonică?) dintre cei doi a rezistat. La moartea lui John Brown, lumea a răsuflat uşurată, singura care plînge în hohote şi îl regretă este regina. În mod previzibil, din cauza scandalului devenit problemă de stat, apropiaţii reginei au încercat să şteargă orice urmă, jurnalul lui Brown nu a fost găsit niciodată. Poate vă amintiţi că povestea a fost ecranizată în 1997, regina îndoliată în acest film a fost Judi Dench.
În 2017, au trecut deceniile peste Mrs. Brown (r. John Madden), timpul i-a mai tocit colţurile şi i-a mai domolit din caracterul vulcanic. E blazată şi la fel de nemulţumită de rutina obligaţiilor regale ce o plictisesc teribil. Regina Victoria, în ultimii ei ani de viaţă, e interpretată (tot) de Judi Dench, parcă şi mai fermecătoare acum. În filmul regizat (tot!) de Stephen Frears hainele cernite sînt înlocuite de hlamida de purpură, fastul de la Curte e redat în toată grandoarea lui, iar suveranitatea acestei actriţe este valorificată regeşte. Şi avem, din nou, o poveste controversată despre o legătură interzisă. De data aceasta, în titlul filmului regina nu mai capătă ironic numele celui care îi intră în graţii, acest nou protejat se alătură majestăţii sale: Victoria and Abdul. Just a little bit of history repeating, vorba cîntecului: tot un servitor, la fel de neadecvat şi neconform standardelor celor cu sînge albastru, plus o nouă luptă de a-l îndepărta. Fără succes. Abdul Karim este capabil să lumineze existenţa reginei şi va fi singurul care plînge în hohote la moartea ei. De data aceasta, cei care l-au dorit dispărut s-au străduit zadarnic. Ştergerea urmelor n-a mai fost fără cusur: jurnalul lui s-a găsit în 2010 şi a constituit o sursă importantă pentru scenariu.
Filmul începe şi se termină cu Abdul. În primele cadre îl descoperim în oraşul indian Agra, este un slujbaş al închisorii, însărcinat să ţină în registru evidenţa puşcăriaşilor. Află, pe neaşteptate, că este trimis la palatul Buckingham să înmîneze reginei o monedă comemorativă, cu ocazia Jubileului de Aur al suveranei. La finalul filmului, Abdul este din nou în India, de această dată lîngă statuia reginei amplasată în faţa templului Taj-Mahal. Piatra îi păstrează memoria, dar Victoria a ajuns, aşa cum i-a promis Abdul, în "sălile de banchet ale veşniciei".
Între aceste două secvenţe, rolul major îi revine personajului feminin. Întreaga construcţie a filmului o are în centru pe regina Victoria. Este în ultimii ani de domnie, se autodescrie ca fiind capricioasă, arţăgoasă, grasă şi nesuferită. Ataşată de putere. Dar şi îngrozitor de nefericită. Viaţa ei pare un nesfîrşit dineu, participă fără nici o tragere de inimă la recepţiile impuse de obligaţiile regale şi nimic nu pare să o înveselească. Servitorii roiesc în jurul ei şi angajaţii Curţii nu prea îndrăznesc să îi iasă din cuvânt, căci toată lumea îi ştie de frică. De aceea, în momentul în care Abdul este instruit cum trebuie să îi înmîneze moneda şi care este eticheta în prezenţa reginei, primeşte consemnul clar: fără contact vizual!
Numai că servitorul îndrăzneşte să înalţe privirea către suverană şi inevitabilul se produce: Abdul devine favoritul reginei, trezind indignarea întregii Curţi. Victoria îl numeşte "munshi" personal, un fel de învăţător spiritual care o învaţă limba urdu. Îi spune că "viaţa e (nu o cutie cu bomboane de ciocolată, ci) un covor, fiecare contribuim cu propria ţesătură ca să obţinem modelul". Discută nimicuri, dar şi chestiuni politice legate de colonialism. Dansează. Abdul îi povesteşte despre gustul fructelor de mango, ca urmare supuşii trebuie să se dea peste cap să îi facă rost de un mango. E perceput ca un impostor (un musulman, nu alcoolic, dar cu gonoree, ce nu urmăreşte decît beneficii), aşa că se fac eforturi disperate de a-l îndepărta. (Din nou) Victoria îi înfruntă pe toţi - ce atitudine poate să aibă această femeie mică de stat, dar uriaşă cînd vrea să îşi impună voinţa! - şi nu vrea să renunţe la tinereţea, devotamentul şi căldura umană pe care le simte în compania noului ei prieten. Doar cu Albert şi cu John Brown s-a mai simţit aşa de bine, mărturiseşte cu sinceritate. Nesocoteşte orice regulă sau avertisment şi se bucură de prezenţa lui Abdul, singurul care îi aduce bucurie într-o viaţă în care sceptrul şi coroana atîrnă greu.
Filmul se bazează, aflăm din generic, pe fapte reale, "în mare parte" şi este în fapt un omagiu adus prieteniei care trece peste diferenţe de vîrstă, de rang social sau de culoare a pielii. Cu multă tandreţe şi umor, Victoria and Abdul e un film agreabil, fără pretenţii de film "mare", însă are toate calităţile pentru a ne face să zîmbim şi să ne redea încrederea în valorile umane.
Laudele nu merg aşadar neapărat pentru film în sine, ci către Judi Dench, magistrală în această interpretare. Am admirat-o nespus pe vremea cînd a jucat rolul scriitoarei Iris Murdoch, ce a suferit de Alzheimer (Iris, 2001, r. Richard Eyre), iar în Victoria and Abdul am asistat fermecată la o adevărată lecţie de actorie a "suveranei". Impecabilă în acest rol cu care se identifică pe deplin. La momentul filmărilor, Dame Judi Dench avea exact vîrsta reală a reginei Victoria înainte de a muri. 82 de ani. 82! Şi cîtă energie artistică şi perfecţiune actoricească! Nu ai cum să nu o iubeşti în acest film, este absolut fermecătoare! O mare actriţă în faţa căreia nu ne rămîne decît să ne înclinăm, supuşi.