Pe asta a mizat şi o prietenă cînd mi-a zis să mergem să-l vedem, cu argumentul că vrea să înţeleagă ce a fost în mintea lui Vronski. Am acceptat, aproape mirată că m-am lăsat aşa de uşor convinsă, deşi nu ştiam exact la ce să mă aştept, ce poate aduce nou încă o ecranizare după Anna Karenina. Citisem o declaraţie a lui Karen Shakhnazarov care spunea: "Eu cred că problema cea mai mare în ecranizarea romanului Anna Karenina este finalul. E foarte greu să faci un film când toată lumea ştie cum se termină. În versiunea noastră am reuşit să ne abatem de la roman. Finalul, da, este cunoscut, dar filmul se termină altfel."
Într-o sală ticsită de spectatori (mulţi foarte tineri, semn că poveştile clasice prezintă interes şi pentru ei, ceea ce m-a bucurat foarte tare) m-am convins că versiunea rusească din 2017 nu doar că se termină diferit, ci şi începe altfel. Primele cadre sînt din 1904, undeva în Manciuria, în timpul războiului ruso-japonez. Vronski este adus, rănit, la un spital de campanie, iar medicul care îl îngrijeşte este Serghei, fiul Annei. Cînd îl recunoaşte pe conte îi adresează întrebarea care probabil l-a obsedat o viaţă întreagă: cum a fost posibil să se întîmple o asemenea tragedie cu mama lui, ce a împins-o să facă gestul disperat de a se arunca sub tren? Cu cuvintele "fiecare păstrează în amintire ce îi convine, iar în dragoste adevărul nu este niciodată unul singur", Vronski îşi deapănă istoria de amor şi se declară şi acum, după 30 de ani, captiv în această pasiune pentru femeia vieţii lui. Ştie fiecare cuvînt pe care ea l-a rostit, păstrează în memorie fiecare gest al ei şi nu a uitat nici una dintre întîlnirile lor.
Tehnica narativă este cea a alternanţei temporale, scenele de război şi cele din trecutul comun al Annei Karenina şi al lui Vronski curg unele după celelalte. Suspini romantic şi pe ecran se schimbă perspectiva, vezi soldaţi în suferinţă, pentru ca mai apoi de pe front să revii pe o stradă din Moscova acoperită de zăpadă.
Finalul găsit de Karen Shakhnazarov: slab şi neconvingător, după părerea mea. Şi, în plus, cam siropos. Să vă explic: Vronski sugerează că, poate, Anna Karenina nici n-a murit cu adevărat. Poate că e ascunsă pe undeva, pentru că mulţi au vrut să scape de ea, şi - cine ştie? - va apărea la un moment dat. Serghei Karenin nu-l prea crede, îi aduce aminte că a fost înmormîntată. Nu, contele o ţine pe a lui, putea fi altcineva. E drept că regizorul nu ne arată propriu-zis moartea personajului feminin, dar, la începutul filmului, Vronski merge la gară să identifice cadavrul. Şi îi povesteşte lui Serghei că trupul i-a fost sfîrtecat, dar chipul i-a rămas intact. Îi descrie pînă şi expresia din ochii Annei Karenina după moarte. Înţeleg sugestia, că Vronski nu poate renunţa la ea, că refuză să accepte realitatea şi se hrăneşte cu iluzia că o va revedea cîndva, dar, strict cinematografic, am strîmbat din nas.
În rest, tot ce urmează să spun sînt plusuri, argumente care să vă convingă că da, merită să mai vedem încă o adaptare cinematografică după Anna Karenina.
În primul rînd, e făcută chiar de ruşi. Şi dacă ei nu se pricep la cinematografie, nu ştiu zău cine mai e capabil de montări grandioase. (Nu includ în afirmaţia de mai sus superproducţiile americane, pe acelea le consider aparte). Anna Karenina. Istoriya Vronskogo / Anna Karenina. Povestea lui Vronski este o montare ce privilegiază decorurile impresionante, marile desfăşurări de forţe (pe frontul de luptă sau în palate cu saloane bogat ornamentate), costumele de epocă fabuloase ce ne încîntă ochii pe ritm de cadril, mazurcă sau vals. În toate filmele de dragoste se mizează pe senzualitatea creată de momentul în care partenerii se dezbracă, preferabil încet, camera dezvăluind gîtul, un umăr, carnea ce freamătă sub atingere. Este în acest film o scenă provocatoare din punct de vedere vizual, tocmai pentru că e întoarsă perspectiva. Vronski o ajută pe Anna Karenina să se îmbrace, degetele lui ating panglici, mătăsuri, corsetul femeii iubite. O subtilitate inspirată prin care regizorul acoperă, nu descoperă.
Anna Karenina poartă pălării, bijuterii şi rochii fabuloase. E o explozie de culoare în vestimentaţia ei şi o etalează cu multă graţie. Este foarte frumoasă actriţa Elizaveta Boyarskaya, iar jocul ei redă la perfecţie zbuciumul, ezitările, suferinţa, entuziasmul, disperarea, despărţirea de copilul ei, iubirea, gelozia, dispreţul, tot amalgamul de stări pe care le atribuim personajului său. Karenin (Vitaliy Kishchenko) reuşeşte să fie antipatic, dur, crud şi autoritar. Îl întruchipează pe soţul care, sub scuza că îşi fereşte nevasta de oprobriul public, o ţine cu forţa într-o căsnicie nefericită. Imaginea, lumina, umbrele şi cadrele întunecate din casa celor doi redau pe ecran această idee a spaţiului închis din care ea nu poate scăpa. Nici măcar bărbatul care o iubeşte nu o poate salva. Vronski (Maxim Matveev) e egal de un capăt la altul al filmului: îndrăgostit şi gata să facă orice pentru a o vedea fericită. Cu toate acestea, fiecare e singur cu spaimele lui, nimeni nu înţelege cu adevărat pe nimeni.
Anna Karenina. Istoriya Vronskogo / Anna Karenina. Povestea lui Vronski are două variante, de lungimi diferite. Eu am văzut-o pe cea mai lungă, de festival, de 138 de minute, dar există şi una de doar 98 de minute. Nu ştiu ce s-a tăiat pentru a scurta, dar sînt cîteva scene memorabile în film despre care îmi place să cred că le va vedea toată lumea: secvenţa balului, cursa de cai (în care Vronski este accidentat şi Anna Karenina tresaltă la gîndul că o să îl piardă) şi, mai presus de toate, scena de la operă. La asta chiar nu cred că se poate renunţa, e centrul de greutate al filmului: Anna Karenina apare mîndră în faţa întregii elite nobiliare, pe scenă se cîntă Casta diva, celebra arie din Norma, de Bellini, iar ea, într-o rochie somptuoasă, e singură în faţa tuturor, sfidînd normele şi privind în picioare mulţimea din sală. O femeie care nu poate fi prinsă în formule şi care, în ciuda furtunii ce o macină pe interior, este semeaţă şi pare de neclintit, stăpînă pe propriul ei destin.
Mi-aduc aminte că atunci cînd am citit prima oară romanul lui Tolstoi n-am reuşit să o înţeleg. Nu mi-a fost simpatică Anna Karenina. Ce voia femeia asta, ce mai voia, cînd era iubită cu atîta pasiune şi dăruire? Ea spune la un moment dat că a căutat iubirea, dar iubirea nu există. Nu cred că avea dreptate să fie atît de categorică. Mai degrabă tumultul ei ar putea sugera altceva: că, uneori, iubirea nu este de ajuns.