Sigur, avem şi aici o echipă, un tandem de poliţişti diametral opuşi ca fire şi reacţie, care ajung să se rodeze, să se obişnuiască unul cu celălalt, să se aprecieze. Noutatea este câtă importanţă în poveste acordă cineastul vieţilor lor, dincolo de biroul din secţie, de strada de filaj şi documentare, de locul crimelor. Şi, în toate aceste locuri ale acţiunii şi de filmare, detalii originale, neaşteptate pentru gen.
Nu mai avem poliţistul în vârstă, aproape de pensie cu cel boboc alături, la începutul carierei. Nu avem nici umorul, chiar dacă există fire răzleţe din el ce te iau pe nepregătite. Sunt doi poliţişti diferiţi, e drept. Unul vulcanic, relaxat ca sub acoperire în hainele lui civile, cu cămăşi cu mânecă scurtă, descheiate, în care suportă cu greu căldura madrilenă. Javier al lui Roberto Alamo - l-aţi văzut în comedia La gran familia espanola / Nuntă în ofsaid, da? - este ca un arc bine presat, gata oricând să sară. La bătaie cel mai des. Un personaj dificil, vorbăreţ, o partitură fizică, un om cu dramele lui sentimentale şi familiale. Ce scenă de urmărire atipică, pe jos, la pas i s-a dat! Regizorul umple isteţ golurile din afara orelor de program cu relaţiile lui cu noduri cu colegii, cu familia. Cu directeţea lui. Poliţistul ca un pitbull care nu precupeţeşte nimic, cel care merge până în pânzele albe, de capul lui. Actorul umple cadrul, este convingător şi electric.
Şi celălalt - frustrat, cuminte, timid şi mereu stingher, formal, în costum şi pe căldura cea mai toridă, tăcut, atent la detalii ca nimeni altul, chiar şi atunci când echipa râde de el şi-şi dă ochii peste cap la meticulozitatea demonstraţiilor lui. Care, de fapt, nu dau greş. Şi el arătat în singurătatea casei spartane, goale, minimaliste. Şi el cu pasiunile lui, cu slăbiciunea pentru vesela, exotica femeie de serviciu care spală scara. Din cauza căreia va pierde tot. Ce scenă frumoasă cu el punându-i muzică din casă! Singurele clipe de abatere ale atenţiei pe care şi le permite. Antonio de la Torre a mai avut roluri introvertite. Ce face nouă şi aparte partitura de acum este dificultatea de a vorbi a personajului său, bâlbâiala de care râd ceilalţi.
Filmul, straniu şi lent, se încheagă încet în dogoarea oraşului, ne plimbă prin îngustele scări şi holuri, acumulează tensiune şi suspans, dar altfel decât te-ai aştepta. Asta e un plus. Şi, de la începutul cu cei care spală gunoaiele oraşului şi până la finalul cu cel care curăţă lumea de rele - strâns, dar foarte departe de filmele americane. Altfel. Bine. Mult mai realist, mai credibil. Ciudăţenia lui sunt victimele criminalului în serie. Nu mai sunt tinere în poziţii incomode, nici chipuri frumoase desfigurate în scene şocante. Povestea de acum deranjează cu bătrâne de vârsta a treia şi a patra, cu trupurile lor goale la morgă. Iar firul poveştii te conduce într-o cursă cu obstacole, de genul în care ajungi să-i bănuieşti pe toţi. Până când laţul se strânge. Există şi aici violenţă din plin, dar este mult mai subtil, mai discret cenzurată. Poliţiştii de aici nu sunt invincibili. Regizorul îi arată umani, înfricoşaţi. Scenele cu ei şi criminalul faţă în faţă - foarte reuşit dramatice şi bine montate.
Crezi că ştirea cu prezenţa Papei în oraş este pentru mai multă vigilenţă, pentru securitate, pentru siguranţa oraşului şi a celor porniţi contracronometru. Dar regizorul mută atenţia de aici, razant. Abia spre final descoperi că menţionarea momentului are alt rost, moral. Chiar dacă finalul intrigă şi te lasă ca spectator uşor nesatisfăcut, semnul de întrebare moral este mai greu, mai important. Nu mai contează - cum, atât? Cât - este loc de milă pentru oricine şi avem noi dreptul de a ucide, de a judeca la rândul nostru? Titlul - Dumnezeu să ne ierte - cade la final pe un pachet fără funde. Happy-end-ul nu are loc în povestea de aici. Pentru că acesta nu este un film de la Hollywood. Aici nu flutură niciun steag. N se acordă medalii. Învinşii rămân ca atare, fiecare cu conştiinţa lui.