Aşteptându-l pe Noe - Clandestino la FNTi, 2017

Doi actori: Laurenţiu Bănescu (replică, voce 2, percuţie, frontală, sac de dormit) şi Claudiu Fălămaş (replică, voce 1, chitară, frontală, sac de dormit).

Un decor: cub de lemn multifuncţional, cu două intrări laterale (pentru oameni), două verticale (pentru personajele-cari, adică insectele acelea care se hrănesc cu lemn), două corpuri de iluminat unduitoare. De Amandine Bănescu.

Un capitol de carte: primul din O istorie a lumii în 10 1/2 capitole de Julian Barnes. Nemira 2011, traducere Radu Paraschivescu, după originalul publicat în 1989.

O prelucrare, adaptare, dezvoltare de Laurenţiu Bănescu.

Un spectacol de teatru: Clandestino. Al BIS Teatru Sibiu. Prezentat la unteatru. În cadrul Festivalului Naţional de Teatru Independent 2017. Aka FNTi5.

Doi cari, uitaţi pe mal când cu arca cetăţeanului care a salvat (nu toate) speciile de potopul divin, se strecoară pe vapor şi călătoresc în vârful catargului. Din când în când, coboară pe punte pentru a se informa despre mersul lucrurilor.

Desigur, lucrurile merg prost. Pentru că arca e doar o metaforă a lumii, iar duo-ul de insecte doar o metaforă a celor lăsaţi deoparte / departe. Departe de camera unde se iau decizii, departe de cămara unde se stochează provizii, departe de beciul populat de monştri, departe de recompense şi bogăţii. Materiale.

Sunt lăsaţi deoparte sau se lasă deoparte. Unul dintre ei vrea să se implice. Şi o face. Rezultatele sunt îndoielnice. Se putea mai bine, se putea mai rău. Celălalt îl sprijină. La început. Apoi, când lucrurile merg non-ideal, renunţă. El vrea să cânte. Şi să iubire. Şi să copii. Ce treabă are el cu schimbat lumea? El are chef de trăit prezentul, nu de modelat viitorul. Păi, nu?

Adevărul e că de cântat cântă mişto. Claudiu Fălămaş aduce, iniţial, a Ada Milea, dar apoi îşi conturează propria personalitate. Dar asta nu înseamnă că nu sunt de auzit ecouri de Insula în Clandestino. Poate şi pentru că adaptarea lui Bănescu aduce a Gellu Naum. Şi un pic a Becket. Cu influenţe din piaţă. Piaţa Victoriei 2017. Din pieţele de februarie 2017 ale tuturor oraşelor mari şi mici. Şi din câteva pieţe, bulevarde şi mitinguri de din anii de dinainte.

De când ni se trage spiritul ăsta: "băi, aşa nu se mai poate, trebuie să schimbăm ceva!". Şi inerentul duh antonim: "eh, de parcă ne băgăm noi, se schimbă ceva? ţi-ai găsit! hai, mai bine, un cântec vesel să cântăm!".

When surrealism meets absurdity în Piaţa Victoriei. Deştepţi sibienii ăştia! Proaspeţi, vii, la zi. Fără a vira prea mult social. Fără moralizmente. Fără a prefera vreo tabără. Alta decât cea a oamenilor pentru care dilema de mai sus e mereu prezentă în creier şi în cord. Pentru care meciul implicare vs non-implicare se joacă în fiecare zi. Cu rezultate variabile. Căci cari / oameni suntem, nu?