97 de ani mai târziu, Andrew Davis (Julian Schaffner) umblă singur printr-o zonă împădurită. Este unul din puţinii care au supravieţuit cataclismului metalic. Numai că Andrew nu e om, ci robot. Şi e programat de van Dorne - care a fost integrat în sistemul inteligenţei artificiale, pe care acum o controlează dinăuntru -, şeful lui direct, să găsească ultima redută a umanităţii, un loc numit Aurora. Andrew o va face pe Calia (Jeannine Wacker), care caută la rândul ei acest loc, să îl ducă spre Aurora şi să dezlege, astfel, cheia exterminării a ce a mai rămas din umanitate. Cel puţin aceasta e programarea lui. Manufacturat cu un program care se bazează mult pe intuiţie şi spontaneitate, Andrew trece peste programare şi începe să îi ţină partea Caliei. El îşi înfruntă, astfel, creatorii. La fel ca în Alien.
Aurora pare să fie doar o legendă. Un loc care nu există. Calia - care "crede" (she's a believer) şi are un lănţişor la gât, cumpărat din talcioc, cu însemnele Aurorei - caută totuşi cu abnegaţie acest spaţiu, văzut de ea ca punct al izbăvirii.
Pe hârtie, povestea scrisă, regizată şi produsă de un anume Robert Kouba, tânăr aflat la debut în lungmetraj, poate fi ofertantă. Povestea are potenţial, cu toate că a mai fost pusă pe ecran de zeci de ori. Numai că totul e greşit în acest film, care se transformă într-un exemplu perfect de "aşa nu". Actorii joacă mizerabil, sunetul e prea puternic şi nu ajută povestea, ci te face să nu o poţi crede mai mult decât oricum nu o crezi, momentele importante sunt expediate, iar chiar şi John Cusack, un actor extraordinar în general, se pierde în acest peisaj absolut derizoriu.
Urmărind filmul, m-a luat o stare vomitivă, la modul cel mai fizic cu putinţă. Chiar nu înţeleg cum (1) se poate face un astfel de film (care bănuiesc că a costat ceva, efectele speciale nu sunt ieftine şi aici abundă), (2) cine poate pune botul să se bage într-un asemenea proiect şi (3) cum poate fi acesta distribuit la nivel internaţional?!
Într-o perioadă a anului când rulează Blade Runner 2049, acest film devine o ofensă la adresa proiectului semnat de Denis Villeneuve şi totodată o ofensă adusă la adresa cinematografiei în general.
Singularity e genul de mizerie căreia nici nu mai are rost să încerci să îi cauţi circumstanţe atenuante. Cu pretenţii de mare artă, cu siguranţa că ce face e deosebit şi unic, nu?!, acest hipster Robert Kouba a fost furat, în cel mai trist mod cu putinţă, de peisaj. Niciodată nu am văzut, şi cu atât mai mult la cinema, un film mai modest. Încă mă resimt.