Vă aşteptaţi probabil să spun din prima dacă a reuşit. Răspunsul e nuanţat. N-o să fiu aşa de drastică să deplîng punctele slabe ale filmului şi să zic, cum au făcut-o deja unii jurnalişti britanici, că este un insucces. Dar nici nu o să îl laud exagerat, că n-am de ce. Murder on the Orient Express / Crima din Orient Express este un film de public şi de la asta merită pornită discuţia. Dacă e să punem lucrurile în balanţă, are şi părţi care scîrţiie, dar şi plusuri care-i vor mulţumi şi pe cei mai pretenţioşi dintre spectatori.
Sînt sigură că cei mai supăraţi după ce vor vedea această versiune din 2017 a Crimei din Orient Express vor fi fanii împătimiţi ai Agathei Christie. Filmul păstrează (în mare măsură) spiritul romanului, dar se abate (pe alocuri destul de evident) de la litera lui. Unele personaje au numele şi biografia schimbate, sînt introduse aluzii rasiale şi scene care nu apar în carte. Mă număr printre cei nemulţumiţi de aceste modificări. Nu ţineam morţiş să revăd pe ecran, cuvînt cu cuvînt, povestea care m-a fascinat pe vremuri aşa de tare că întîrziam la şcoală (pentru că nu puteam lăsa cartea din mînă), dar nici nu înţeleg ce rost are să bagi în 2017 aluzii la negri, la culpa Germaniei sau la Stalin într-un film ce trebuia să aibă un singur rol: acela de a mă face să plonjez în dezlegarea unui mister şi să admir labirintul psihologic creat de evenimente şi de dialog. Apoi urmăririle şi scenele cu bătaie. Haida de! Nu pentru aşa ceva a fost numită Agatha Christie "regina crimei"! Însă pe astea, chiar dacă am bombănit, le-am înţeles. Rostul lor este să facă filmul mai atractiv şi pentru cei obişnuiţi doar cu super-eroi sau super-acţiune. Treacă de la noi, nu-s aşa de multe încît să deranjeze excesiv. Nici încrîncenarea unora care au comentat negativ noua înfăţişare a lui Poirot nu ar trebui să vă alunge din sală. E drept că nu e Kenneth Branagh cel mai arătos sau şarmant dintre detectivi, dar nici de lepădat nu e. Singura obiecţie făcută de alţii înaintea mea, şi la care subscriu amuzată: cum să suprapui două mustăţi, de lungimi diferite, una peste alta, şi să nu te critice fanii faimosului Hercule Poirot?
Zic să-i trecem totuşi cu vederea şi acest neajuns. Era într-adevăr greu să reconstitui fidel cele mai celebre mustăţi din literatura poliţistă, se spune că însăşi Agatha Christie a fost nemulţumită de acest aspect în privinţa lui Albert Finney, la ecranizarea din 1974. Dincolo de "look", cred că mai regretabilă este o uşoară impulsivitate a personajului. În 2017, Poirot e mai temperamental, arată cu degetul vehement, este mai moralizator. Ba chiar şi arogant. "Doi oameni cunosc adevărul despre caz", spune detectivul, şi subliniază că de oameni e vorba. Iar cînd continuă replica şi afli că cei doi sînt "Dumnezeu şi Hercule Poirot", faci stop-cadru mental şi te întrebi dacă replica asta era în roman. Oricum, discuţiile lui imaginare cu o iubită pierdută cîndva demult sigur nu erau, scenaristul (Michael Green) le-a pus acolo.
Vestea bună este că laudele s-ar putea să tragă mai greu în balanţă chiar şi pentru cîrcotaşi. Murder on the Orient Express / Crima din Orient Express este o bucurie a văzului. Am mai spus că în ultimul deceniu doar trei filme s-au făcut pe film de 65 de mm, o repet. The Master (r.Paul Thomas Anderson), The Hateful Eight (r.Quentin Tarantino) şi Dunkirk (r.Christopher Nolan). Murder on the Orient Express / Crima din Orient Express este al patrulea. Kenneth Branagh a mizat cîştigător pe acest tip de filmare atunci cînd nu a ales tehnica digitală: este o imagine intensă, clară, amplă atît în deschiderea cadrelor, cît şi în profunzimea lor. Mi-a plăcut enorm cum se joacă cu unghiurile camerei, are momente cînd filmează de sus, din creştetul capetelor personajelor. Altă dată glisează cu o mişcare continuă de la nivelul solului pînă în dreptul privirii spectactorului. Foloseşte panourile despărţitoare din sticlă ce se află în compartimente pentru a multiplica feţele personajelor. De parcă nu ajungea că toţi sînt suspecţi, îi mai şi vezi în dublu (sau triplu) exemplar. Altă găselniţă plăcută ochiului este că tot ce se întîmplă înainte de momentul prezent al investigaţiei (pregătirea crimei, crima propriu-zisă şi scenele care explică mobilul ei) sînt redate în alb-negru. Orient Express-ul este atît de veridic filmat că, aşa cum declara regizorul că şi-a dorit, aproape că simţi mirosul fumului gros al locomotivei cu aburi. Îmi place să cred că la fel de impunător a fost şi cel cu care s-a plimbat Agatha Christie, în 1928.
Un alt argument imbatabil care susţine faptul că noua adaptare a Crimei din Orient Express trebuie văzută este, în mod cert, prezenţa atîtor actori celebri la un loc. Nici nu ştii pe cine să pomeneşti ca să nu scapi vreunul. Sînt monştri sacri precum Judi Dench (prinţesa Dragomiroff) sau Derek Jacobi (valetul Masterman), staruri ca Penelope Cruz (Pilar Estravados, personaj inexistent în carte, dar care preia elemente din biografia servitoarei Greta Ohlsson), Michelle Pfeiffer (care şi cîntă pe genericul de final, în film are rolul doamnei Hubbard), Willem Dafoe (Hardman), Johnny Deep (mereu cuceritor în roluri negative, Ratchett). Dintre actorii mai tineri şi cu nume mai puţin sonore i-am remarcat în distribuţie pe Daisy Ridley (Mary Debenham) şi pe Tom Bateman (Monsieur Bouc). Avem chiar şi un ucrainean (Serghei Polunin), care joacă rolul contelui maghiar Andrenyi, mai iute la mînie decît l-a descris Agatha Christie. E o adevărată aglomerare de talente în spaţiul restrîns al compartimentelor de tren. Însă regizorul îi mai scoate uneori la aer şi mută scena afară, aşa cum se întîmplă la interogarea unor personaje sau cînd Poirot le comunică pasagerilor cele două soluţii pe care le-a găsit pentru dezlegarea cazului: stau toţi 12 la o masă, ca cei 12 apostoli, într-o imagine ce face trimitere evidentă la Cina cea de taină.
"Dacă îl pui pe cel care minte faţă în faţă cu adevărul, de obicei recunoaşte, pur şi simplu pentru că e surprins. Totul este să ghiceşti corect şi obţii efectul scontat", obişnuia să spună Hercule Poirot. Kenneth Branagh pariază pe un spectator deschis abordărilor proaspete. Rămîne să judece fiecare dacă a obţinut efectul dorit.