Operele cvasi-complete ale lui PK ShTFn - Invent/(-)ar [PK]

4 decembrie 2017. 20 de oameni în Green Hours. Pentru Invent/(-)ar [PK]. La 20 de ani de Teatrul Luni. Şi aproape 20 de ani de dramaturgie by Peca (PK) Ştefan. Peca e în sală. Ca autor. Ca regizor. Ca actor. Lângă Laurenţiu Bănescu. Ca actor.

Un fel de actori mai sunt şi vreo 20 de pahare de plastic & hârtie, de diferite dimensiuni şi culori. Plus parte dintre cei 20 de spectatori (Rozana şi Voicu, gazdele de la Green, aşezaţi de o parte şi de alta a barului, nu se pun la numărătoare). Dintre ceilalţi spectatori, se aleg mânuitorii de lumini (două veioze negre, subţiri, aşezate simetric faţă de măsuţa pe care vor urca paharele) şi creatorii de sunet (voci şi palme). De reflectoare se vor ocupa, pe rând, Peca şi Laurenţiu, Laurenţiu şi Peca ("Nu, Voicu, tu să nu te bagi, lasă-ne pe noi, da?").

Primul spectator-actor e rugat să extragă una dintre cele 20 de carcase de casete video. Pe fiecare e lipit titlul uneia dintre piesele PK-ene (sau PK-eşti?). 20 din vreo 50 câte conţine portofoliul dramaturgului ale cărui începuturi (dar şi prezenturi) se leagă de Green. Spectatorul citeşte inscripţia, Bănescu şi Peca se execută.

Unul citeşte rezumatul textului, celălalt îl interpretează aşezat la măsuţă. Pe bază de pahare (de plastic & hârtie) şi de mimică (proprie). Uneori, mai bagă o mormăială. Luminiştii luminează. Sunetiştii sunetesc. În 5-7-8-10 minute se re-joacă un întreg spectacol. Se re-creează. Re-inventează. Apoi alt spectator extrage altă casetă şi tot aşa, vreme de o oră, o oră şi ceva. Ce rămâne ne-extras e parcurs de cei doi pe repede înainte. Apoi, finalul.

O reprezentaţie unică. Adică, irepetabilă. Data viitoare vor fi alţi spectatori, alte extrageri, alte lumini, alte sunete. Locul comun conform căruia nici o reprezentaţie a unui spectacol de teatru nu seamănă cu alta îşi pierde, în cazul Invent/(-)ar [PK], statutul de prejudecată.

Conceptul lui Peca prinde la unii spectatori, după cum pe alţii îi lasă reci. Pe primii, îi fascinează alura de şantier a întâmplării, îi bucură propria participare, cât de mică, la desfăşurarea evenimentelor şi îi zgândără plăcut senzaţia că aproape nimic nu e pre-stabilit, că totul e (încă) cu putinţă. Pe ceilalţi, pesemne că tocmai senzaţia de aproximativ, de nepregătit îi ţine departe.

În plus, nu e chiar uşor de intrat în convenţia dramaturgiei lui Peca. În anul fascinant-dementei reveniri a Twin Peaks-ului, textele sale sună mai Lynch-ian ca niciodată. Nimic nu e improbabil în scrisul acestui om. De aici rostul de derută, confuzie, respingere. Dar şi când te prinde!

O vorbă despre Green. La 20 de ani de Teatrul Luni, spaţiul are încă nevoie de un plus încredere pentru a reveni acolo unde puncte-puncte (fiecare dintre noi are propria lui versiune de omagiu). Pluteşte încă în aer o temere cu vag aer de resemnare, o răcoare care ameninţă să se transforme în frig.

E, însă, tot acolo, co-existând cu incertitudinile privind viitorul, un duh bun ce vine, poate, din trecut, ori, poate, din altă parte. Un fel de stare de graţie aşezată în chip de paradox frumos pe drumul nostru, al celor care folosim raţiunea pentru a ne defrişa drumul prin viaţă.