Filmul japonez Ikiru din 1952 al regizorului Akira Kurosawa pune problema sensului vieţii, o dilemă care a frământat dintotdeauna minţile filosofilor, fără a-şi găsi o rezolvare. Asta deoarece indiciul se găseşte în inima fiecăruia, după confruntarea personală cu marile dileme existenţiale şi găsirea propriilor răspunsuri originale, individualizate.
Protagonistul filmului, Kanji Watanabe, este un funcţionar model. Aparent, un om respectabil, dedicat total muncii, cu nici o zi de concediu în douăzeci de ani. În realitate, un om resemnat fără a-şi da seama, mort sufleteşte, prins într-un sistem birocratic care nu-i permite să facă nimic concret şi semnificativ, ci doar să-şi menţină "locul", părând mereu foarte ocupat.
Şocul care îl trezeşte este un diagnostic de cancer incurabil. Diagnostic pe care nici medicii nu au curajul să i-l comunice. Brusc, omul imperturbabil se găseşte singur în faţa suferinţei şi îşi dă seama, cu groază, că nu ştie ce a făcut cu viaţa lui în toţi anii aceştia.
Suferinţa şi zbuciumul sufletesc devin asemenea unor lentile prin care el poate vedea clar lucrurile şi lumea, pe care înainte doar le intuia. Dar nu de la început. Drumul său e sinuos, asemenea drumului oricărui om care caută. Plăcerile trecătoare ale vieţii, în care îl introduce un poet rătăcitor, nu îl pot ajuta să afle răspunsul şi ţelul vieţii lui. În schimb, o colegă de serviciu mult mai tânără, debordând de viaţă şi de bucuria de a trăi, îi dezvăluie secretul. Opţiunea ei de viaţă, lucrul într-o fabrică de jucării, un loc modest, îi oferă satisfacţia sufletească necesară deoarece simte că ia parte la fericirea copiilor.
Acesta este momentul "naşterii" lui Kanji Watanabe. El află răspunsul la dilema sa şi porneşte, cu forţe proaspete, pentru a schimba ceva. Filmul îşi păstrează realismul deoarece regizorul nu cere gesturi grandioase sau extraordinare din partea protagonistului său, ci doar puterea de a lupta pentru a face ceva în colţul său de lume. Pentru a-şi face, în cele din urmă, datoria pe care o uitase în toţi aceşti ani ce trecuseră peste el.
A doua parte a filmului se constituie într-un subtil comentariu social, în care faptele şi comportamentul lui Watanabe, care îşi ţinuse secretă boala, sunt privite retrospectiv prin ochii apropiaţilor. Apropiaţi care cu greu vor ajunge să-l înţeleagă pe omul care "nu mai avea timp pentru a urî pe nimeni." Le este greu să înţeleagă motivaţiile unui om aflat în faţa morţii, cu atât mai puţin să-şi schimbe ei înşişi comportamentul. Dacă experienţa de viaţă nu poate fi transmisă, atunci singura modalitate de convingere e confruntarea personală cu durerea, boala, moartea.
Tematica acestui film putea uşor să-l transforme într-o meditaţie sentimentală, dar regizorul matur se apropie cu rezervă, respect şi sinceritate de suferinţa protagonistului său. Un film auster, dar totuşi pulsând de căldură sufletească şi umanitate. Un film ce poate fi povestea oricui: a mea, a ta, a colegului de serviciu lângă care ai petrecut ani de zile sau a necunoscutului pe lângă care treci pe stradă.