Ştiu sigur că nu mai are chef de Home Alone, mai ales că tocmai s-a uitat din nou, şi anul ăsta!, la toată seria, de dragul copiilor. A Christmas Carol, poate, povestea clasică a lui Dickens? Sau Love Actually, excelentul film pe care prietena ei cea mai bună îl adoră şi tocmai i-a zis că l-a mai văzut încă o dată, şi tot fermecător i s-a părut, cu toate că îl ştie de pe rost? Ei bine, nu. I-aş recomanda să iasă din tipare şi să vadă un film de care prea puţini au auzit; va avea surpriza să descopere o minunăţie de poveste care te lasă cu un zîmbet larg pe chip.
Sommarnattens leende / Smiles of a Summer Night / Surîsul unei nopţi de vară (1955) este complet atipic în filmografia lui Ingmar Bergman. Uitaţi tot ce ştiţi despre filmele acestui regizor genial, căci nu seamănă cu nici una dintre capodoperele ce l-au înscris în lista celor mai aclamaţi cineaşti din toate timpurile. O bijuterie epatantă, ca un rubin ce ocupă un loc singular, dar privilegiat, în coroana perfectă şi strălucitoare a filmografiei sale. Smiles of a Summer Night este cald, luminos şi senin; pentru mine reprezintă antidotul ideal contra oboselii şi descurajării ce s-ar putea să ne dea tîrcoale în aceste zile. Pare greu de crezut că Bergman a făcut o comedie ce musteşte de farmec şi nu are nimic de-a face cu atmosfera întunecată, existenţialistă, grea şi apăsătoare din filmele ce l-au consacrat. Însă merită văzută tocmai datorită unicităţii sale: Surîsul unei nopţi de vară are efectul unui antidepresiv, se administrează fără prescripţie medicală şi nu are contraindicaţii. Regizorul a recunoscut că a avut două opţiuni: sau să scrie Smiles of a Summer Night sau să se sinucidă.
Este realizat într-o perioadă în care Bergman era bolnav, sărac şi deprimat din cauza unei femei care l-a părăsit. Una din lungul şir al cuceririlor sale celebre, dar nu orice femeie, ci taman o actriţă pe care o vom regăsi în distribuţia filmului. De parcă astea nu erau de ajuns, producătorul studioului cu care lucra i-a spus că îi opreşte finanţările pentru proiectele următoare dacă nu face un film care să aibă succes comercial. Şi l-a făcut. Institutul Suedez de Film nu l-a anunţat că pelicula a fost trimisă la Cannes, şi se spune că regizorul a citit în ziar despre succesul pe care l-a avut. Smiles of a Summer Night, realizat în 1955, este inclus în mai multe topuri care cuprind cele mai bune filme din toate timpurile şi trebuie văzut cel puţin o dată în viaţă.
Inspirată de piesele lui Marivaux şi Shakespeare, comedia de moravuri semnată de Ingmar Bergman e plasată undeva la sfîrşit de veac XIX, început de secol XX, cu personaje îmbrăcate după moda vremii şi care, pe căi diferite, corespunzătoare tipologiei în care se încadrează, caută fiecare în parte un singur lucru: iubirea. Opt sunt caracterele care ni se perindă prin faţa ochilor, în fapt patru cupluri în care rolurile se tot schimbă, iar lor li se adaugă şi al nouălea, ce nu are pereche. Avocatul Fredrik Egerman este însurat cu Anne, o tînără încă fecioară. Cum frumoasa soţie amînă satisfacerea rolului consfinţit prin căsătorie, Egerman visează în taină la fosta lui amantă de care s-a despărţit cu cîţiva ani în urmă; o actriţă ce a sfărîmat inimile multora, Desiree Armfeldt, şi care acum este iubita ofiţerului Carl Magnus Malcolm, însurat cu contesa Charlotte Magnum. Egerman are un fiu dintr-o căsătorie anterioară, tînărul teolog Henrik, care este atras de mama lui vitregă, de numai 19 ani, dar şi de servitoarea Petra, versată într-ale amorului, şi care la rîndul ei îşi va găsi un iubit din clasa ei socială, pe grăjdarul Frid. Personajul care nu intră în acest joc al atracţiei şi al întîmplărilor este bătrîna curtezană Armfeldt, mama actriţei. Este absolut delicios rolul pe care îl face ea, are nonşalanţa de a recunoaşte că nu deţine nici un adevăr absolut despre viaţă, deşi a trăit multe. Frumuseţea şi bărbaţii care i-au trecut prin pat au ajutat-o în tinereţe, dar nu dezvăluie prea multe din trecutul erotic aventuros, căci i-a promis fostului iubit care i-a făcut cadou casa în care locuieşte că nu îşi va scrie niciodată memoriile.
"Cum poate o femeie iubi un bărbat?" se întreabă cineva, iar răspunsul e cît se poate de franc: "Nu e nimic estetic în privirea unei femei. În plus, oricine poate stinge lumina". Şi totuşi baletul amorului dăinuie de cînd lumea, ei se cred puternici şi se îndrăgostesc, ele au nevoie de iubire şi cad topite în braţele lor. Aşa că, nu e de mirare că rezistă şi acum un film făcut cu atîtea decenii în urmă. Bărbaţii din Smiles of the Summer Night sînt ezitanţi, orgolioşi şi geloşi. "Nevasta mă poate trăda, dar să nu se ia cineva de amanta mea, că devin un leu!", zice la un moment dat, plin de sine, contele Magnum. Iar această replică rostită în faţa soţiei devine apoi, în altă scenă: "Toate ca toate, te poţi lega de amanta mea, dar să nu cumva să ai treabă cu nevastă-mea!" Cît se poate de hilari, pare că sînt jucării în mîna femeilor, care fac din ei aproape tot ce vor; iar ei consimt, căci se ştiu vulnerabili în faţa farmecelor feminine. E un soi de infantilism asumat, ce vine din nevoia lor de afecţiune şi de atenţie, pare a ne spune Bergman. Şi atunci aruncă toate zarurile pe terenul doamnelor: ele fac şi desfac iţele din ţesătura comico-romantică a filmului. Dacă ele complotează şi îşi pun ceva în cap, sigur le va ieşi, în vreme ce domnii se joacă de-a ruleta rusească şi se dau mari crai. Bergman scoate la atac artileria grea camuflată sub crinoline: e suficient ca servitoarea Petra (interpretată de actriţa pomenită mai sus, cea care l-a părăsit pe regizor) să îşi unduiască şoldurile că va topi indiferenţa melancolicului Henrik. Tînăra inocentă Anne, sfătuită de Petra şi stimulată de prietena ei Charlotte, ştie deopotrivă să alimenteze mîndria masculină a soţului frustrat, dar şi să îl cucerească pe tînărul Henrik, de care se simte şi ea atrasă. Contesa îşi vrea cu orice preţ soţul înapoi şi îl va avea. Diva care poate să aibă orice admirator decide că trebuie pedepsit Egerman pentru că a abandonat-o şi îşi pune toate farmecele la bătaie pentru a-l seduce din nou. Actriţa este de altfel personajul în jurul căruia gravitează toate aceste răsturnări de situaţie şi schimbări de parteneri.
Tema infidelităţii este una care revine obsesiv în opera lui Bergman, dar nu a mai tratat-o în această excelentă manieră ludică în care o face în Smiles of a Summer Night. El spune lucruri serioase cu un rîs hîtru în colţul buzelor şi ne face să ne amuzăm pe seama faptului că pe nefericitul care nu se mai bucură de plăcerile sufletului şi trupului îl aşteaptă iadul, iar căsătoria devine un prilej îndelungat de plictis şi resemnare. Dragostea este un joc nesfîrşit cu trei mingi: inimă, şolduri şi vorbe, spune unul dintre personajele sale. Amestecul acestor trei elemente, combinate cu o tehnică vizuală fără cusur şi o distribuţie ce serveşte scenariul, dau filmului o senzaţie de plutire elegantă şi de rafinament subtil. Bergman conduce evenimentele cu lejeritate şi dezinvoltură, fără să lase totuşi nimic la voia întîmplării; cu toate că filmul este impregnat de o senzaţie delicată de joacă, nu este deloc superficial. Iubirea, trădările, gelozia şi suferinţa din amor nu sînt prezentate ca o luptă, ci au toate naturaleţea unor mici farse care nu trebuie privite cu sprîncenele încruntate moralizator. Scurta noapte de vară este generoasă cu toată lumea: zîmbeşte mai întîi tinerilor îndrăgostiţi, mai apoi celor proşti şi incorigibili, pentru ca la urmă să se îngrijească de cel fără somn şi înspăimîntat, de cel întristat şi singur.
Nici o viaţă nu este mai frumoasă ca asta pe care o trăieşti! exclamă Frid în finalul filmului. Este cea mai corectă definiţie a optimismului şi bucuriei pe care ne-a lăsat-o Ingmar Bergman cu acest film, bună de rostit în gînd ori de cîte ori căutăm argumente pentru a zîmbi.